De peste trei decenii, Iașul așteaptă un bazin de înot olimpic. Terenul există, scheletul construcției există, hotărârile de consiliu local s-au adunat teanc — dar piscina, nu. Povestea bazinului din Grădinari nu este doar cronica unei investiții ratate, ci și radiografia unei administrații care a transformat un proiect de interes public într-un exercițiu birocratic fără final.
Un oraș de jumătate de milion de locuitori, fără bazin olimpic
Iașul, al doilea municipiu al țării ca populație și unul dintre cele mai mari centre universitare din România, nu are nici astăzi un bazin de înot olimpic funcțional. Afirmația pare incredibilă, dar este realitatea pe care generații de sportivi ieșeni au trăit-o pe propria piele.
Subiectul a revenit dureros în atenția publică pe fondul performanțelor lui David Popovici, când presa locală nota cu amărăciune că „popovicii noștri stau pe mal, la terase”. Dincolo de ironie, consecința este concretă: copiii din Iași care vor să facă performanță în natație sunt nevoiți să se antreneze în județele vecine, iar părinții suportă costurile acestor deplasări. Un oraș de această anvergură nu poate oferi propriilor copii un bazin la standarde competitive.
Pe hârtie, proiectul sună impecabil: o piscină de 50 de metri, cu opt culoare late de 2,5 metri fiecare, pe un teren de 5.917 metri pătrați. Pe teren, însă, ani la rând nu au existat decât, în cuvintele unei relatări locale, buruieni și gunoaie.
O investiție începută în 1990. Și neterminată nici în 2026
Puține proiecte ilustrează mai bine inerția administrativă românească. Lucrările la bazin au fost demarate de Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” încă de la începutul anilor ’90 — una dintre cele mai mari investiții post-decembriste din Iași. Universitatea nu a reușit însă niciodată să identifice fondurile necesare finalizării, iar șantierul a încremenit.
Cronologia care urmează vorbește de la sine despre ritmul în care s-a mișcat acest dosar:
- 1990: încep lucrările la bazin, sub administrarea Universității Tehnice.
- Decembrie 2008: Consiliul Local cedează oficial terenul de 5.917 mp în administrarea Universității Tehnice. Lucrările se opresc curând — lipsă de fonduri și retrocedări de teren.
- Iulie 2014: terenul revine la Primărie, „la stadiul existent”, dar sub rezerva finanțării din fonduri nerambursabile (HCL 235/2014).
- 2019: Primăria intabulează terenul, clarificând situația juridică.
- Sfârșitul lui 2020: primarul Mihai Chirica anunță includerea bazinului pe lista de finanțare a Companiei Naționale de Investiții (CNI).
- August 2021: Consiliul Local readuce terenul integral în proprietatea municipiului (HCL 228/2021).
- Septembrie 2022: intră în dezbatere publică Hotărârea de Guvern pentru trecerea obiectivului de la Ministerul Educației la municipiu.
- 2024: Consiliul Local modifică din nou hotărârea; Primăria anunță o expertiză tehnică pentru a decide soarta construcției.
Mai bine de treizeci de ani și o duzină de hotărâri administrative mai târziu, ieșenii tot nu au unde înota.
Pasarea responsabilității: de la minister la primărie și înapoi
Primăria Iași a preluat proprietatea și administrarea — dar nu și ritmul de lucru.
Nodul administrativ al întregii povești a fost transferul obiectivului dinspre statul central către autoritatea locală. În septembrie 2022, a fost publicat în dezbatere publică proiectul de Hotărâre de Guvern privind trecerea bazinului „de la Ministerul Educației către municipiul Iași, prin Universitatea Tehnică «Gheorghe Asachi»”.
Ministerul Educației, prin Direcția Generală de Dezvoltare Patrimoniu, a pus o singură condiție: obiectivul trebuia atribuit unei unități de învățământ preuniversitar de stat cu profil sportiv. În urma discuțiilor cu Inspectoratul Școlar Județean, administrarea a fost stabilită în sarcina Liceului cu Program Sportiv (LPS) Iași — singura unitate care îndeplinea cerințele ministerului.
Aici apare însă întrebarea incomodă: dacă terenul revenise la Primărie încă din 2014, iar situația juridică era clarificată prin intabularea din 2019, de ce a mai fost nevoie de încă opt ani de plimbare a dosarului între universitate, minister, consiliu local și guvern?
Fiecare pas administrativ a fost prezentat drept o „victorie” — preluarea terenului, intabularea, desemnarea administratorului — fără ca vreunul dintre ele să toarne un singur metru cub de beton în plus.
Expertiza care întreabă dacă mai e ceva de salvat
Punctul în care a ajuns proiectul spune totul despre starea lui. În vara lui 2024, Primăria a anunțat că va comanda o expertiză tehnică a construcției existente — nu pentru a o finaliza, ci pentru a stabili dacă structura mai poate fi folosită sau trebuie demolată și proiectul reluat de la zero.
Cu alte cuvinte, după trei decenii, autoritățile nu mai erau sigure nici măcar dacă ce s-a construit până atunci mai are vreo valoare.
„Lista CNI” nu înseamnă bani. Și asta autoritățile o știu prea bine
Pe partea de finanțare, narațiunea oficială s-a sprijinit ani la rând pe includerea proiectului pe „lista CNI”. Realitatea tehnică este însă mai puțin generoasă: includerea pe listă nu garantează finanțarea. La începutul lui 2025, mecanismul de repartizare a fondurilor CNI prioritiza proiectele cu grad ridicat de implementare — 50% din bani pentru cele peste 80% realizare — în timp ce domeniul „Sport”, care include subprogramul „Bazine de înot”, primea doar o cotă redusă din bugetul total.
Dacă expertiza tehnică ar fi recomandat demolarea, proiectul ar fi recăzut în categoria celor cu grad scăzut de implementare — adică tocmai cele cu cele mai mici șanse la bani. Un cerc vicios pe care întârzierea administrativă l-a alimentat constant.
Promisiunile care nu mai conving pe nimeni
Scepticismul ieșenilor nu vine din senin. El este alimentat de un precedent recent și extrem de elocvent: bazinele de înot promise la trei grădinițe din municipiu (zona Canta, strada Decebal, strada Plăieșilor), anunțate de primarul Mihai Chirica încă din 2020 drept o „premieră națională” și un „exemplu care va fi preluat de alte localități”.
În mai 2025, la peste cinci ani de la promisiune, șantierele erau pur și simplu inexistente. Între timp, documentația era reactualizată în continuare, cu costuri suplimentare de sute de mii de lei adăugate peste sumele deja plătite pentru studiul de fezabilitate inițial. Bani pentru hârtii — niciun metru de bazin.
Acest tipar — anunțuri grandioase, termene ratate, costuri de proiectare care se reactualizează la nesfârșit — explică de ce promisiunile legate de bazinul din Grădinari sunt primite de comunitate cu rezervă, dacă nu de-a dreptul cu neîncredere.
Ce a declarat administrația
Declarația de referință a municipalității îi aparține viceprimarului Daniel Juravle, în momentul demersurilor de transfer. Acesta descria obiectivul ca fiind „în curs de finalizare”, cu infrastructura realizată integral și suprastructura într-un „stadiu avansat”, rămânând de continuat lucrările la rețelele exterioare de canalizare. Transferul, spunea Juravle, „ne oferă cadrul juridic necesar pentru a identifica sursele de finanțare și a continua lucrările într-un mod eficient”, bazinul fiind „un proiect atât de necesar pentru orașul nostru”.
Sunt cuvinte corecte. Problema este că aceeași retorică — „cadru juridic”, „surse de finanțare”, „proiect necesar” — se repetă, cu mici variații, de aproape un deceniu. Între declarații și inaugurare există însă o distanță pe care administrația ieșeană nu a reușit, până acum, să o parcurgă.
Ce rămâne de urmărit
Câteva întrebări rămân esențiale:
- Rezultatul concret al expertizei tehnice și ce decizie a luat Primăria pe baza lui.
- Sursa reală și suma alocată — dacă proiectul prinde efectiv buget într-o Hotărâre de Guvern, dincolo de simpla prezență „pe listă”.
- Finalizarea transferului de proprietate — înscrierea în Cartea Funciară și emiterea HG de transmitere către municipiu.
- Costul total actualizat, aproape sigur mult mai mare decât estimările inițiale, după trei decenii de inflație și degradare.
- Asumarea răspunderii — pentru fiecare etapă blocată, între Universitatea Tehnică, Ministerul Educației, Primărie, CNI și Guvern.
Până atunci, bazinul din Grădinari rămâne ceea ce este de peste treizeci de ani: o promisiune din beton armat, lăsată să aștepte sub cerul liber al Iașului.
