La o jumătate de an de la primele lovituri lansate de Statele Unite și Israel asupra Iranului, conflictul s-a transformat într-un blocaj strategic cu repercusiuni majore, arată o analiză Reuters. Ceea ce administrația de la Washington anticipa a fi o campanie militară de doar patru săptămâni se reflectă acum într-o criză de securitate regională, uzură militară pentru SUA și provocări pe scena economică globală.
În prezent, pe fondul lipsei unei victorii rapide, strategia americană pare să se reorienteze. Secretarul de stat american Marco Rubio a informat aliații că Washingtonul nu are în plan noi ofensive militare în perioada imediat următoare, Statele Unite preferând să se bazeze pe un regim de sancțiuni pentru a accentua presiunea economică asupra Teheranului.
Pe plan intern, decizia de a ataca Iranul generează un cost politic semnificativ pentru președintele Donald Trump. Potrivit sondajelor Reuters/Ipsos, cota de aprobare a liderului de la Casa Albă a coborât de la 40% la 33% de la debutul ostilităților. Susținerea publică pentru acest război se situează la doar 31%, un nivel inferior celui înregistrat în fazele similare ale altor intervenții americane, precum cea din Afganistan. Nemulțumirea cetățenilor, alimentată în special de scumpirea carburanților care anulează promisiunile electorale de reducere a costurilor de trai, riscă să afecteze majoritatea republicană din Congres la alegerile legislative din luna noiembrie. Totodată, conflictul a creat o falie vizibilă în rândul parlamentarilor republicani, divizați între o aripă izolaționistă și una favorabilă menținerii presiunii militare.
Reziliență economică în ciuda crizei din Strâmtoarea Ormuz
Restricțiile de navigație din Strâmtoarea Ormuz, un punct critic tranzitat de aproximativ 20% din necesarul mondial de energie, au dus la creșterea cotațiilor petrolului. Pe fondul acestor perturbări, Fondul Monetar Internațional și-a revizuit în scădere proiecțiile pentru anul curent, anticipând o creștere economică globală de 3,0%, față de estimarea de 3,3% din luna ianuarie. Cu toate acestea, experții economici subliniază că piața mondială s-a dovedit mai rezistentă decât în timpul crizelor petroliere din anii ’70, ca urmare a reducerii dependenței energetice a marilor economii și a investițiilor continue, în special în sectorul inteligenței artificiale.
Impactul ofensivei asupra infrastructurii iraniene este masiv, deși nu a dus la capitularea regimului. Datele prezentate în Congresul SUA de amiralul american Brad Cooper arată că forțele americane au distrus 161 de nave iraniene și au eliminat 82% din capacitățile de apărare antiaeriană ale Teheranului. Zborurile aviației iraniene, care numărau anterior până la 100 de misiuni zilnice, au fost practic sistate. Cu toate acestea, Iranul a reușit să riposteze, folosind drone și rachete pentru a lovi instalații americane și nave în regiune.
Surse citate de Reuters la începutul anului precizau că doar o treime din vastul arsenal de rachete iranian a fost distrus cu certitudine, restul fiind probabil avariat sau ascuns în buncăre subterane. Consecințele interne pentru Iran sunt la fel de severe: mii de victime și o criză economică profundă, marcată de o inflație a prețurilor la alimente de 128% în luna iulie, conform Centrului de Statistică de la Teheran.
Instabilitate regională și criza munițiilor americane
Obiectivul pacificării regiunii a avut, în schimb, un efect de bumerang, destabilizând Orientul Mijlociu. Statele arabe aliate Washingtonului au fost vizate de atacuri iraniene, iar rutele comerciale din Marea Roșie au fost blocate de rebelii Houthi. Aceste acțiuni au generat o explozie a costurilor de transport și asigurare, afectând lanțurile logistice din zona Golfului.
În paralel, conflictul prelungit a epuizat resursele armatei SUA. Conform unui raport parlamentar american, 42 de aeronave au fost pierdute în decursul acestui război, atât în luptă, cât și în accidente. Efortul de război a dus la golirea rezervelor globale pentru anumite rachete de precizie americane. O estimare a Centrului pentru Studii Strategice și Internaționale (CSIS) arată că, până în iulie, armata a folosit aproximativ 65% din interceptoarele sistemelor Patriot și 38% din rachetele sistemelor THAAD. Pentru a face față situației, Pentagonul a dislocat forțe din Europa și Asia-Pacific către Orientul Mijlociu, ducând la extinderi record ale misiunilor pentru nave precum USS Gerald R. Ford și USS Abraham Lincoln.
Miza principală a declanșării ostilităților – împiedicarea Iranului de a obține arma nucleară – rămâne greu de cuantificat. Atacurile au avariat trei dintre siturile cunoscute de îmbogățire a uraniului, iar comunitatea americană de informații estima în luna mai că timpul necesar Iranului pentru fabricarea unei bombe a crescut de la șase luni la aproximativ un an. Totuși, în absența inspectorilor Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (AIEA) pe teren, soarta a aproximativ 440 de kilograme de uraniu îmbogățit la 60% rămâne necunoscută, existând riscul ca materialul să fie procesat în locații secrete. Autoritățile de la Teheran au respins constant acuzațiile privind intenția de a dezvolta un arsenal nuclear.
