Discuțiile publice privind funcționarea instituțiilor fundamentale au generat poziții ferme în rândul analiștilor și juriștilor, aducând în prim-plan limitele constituționale ale puterii judecătorești și riscurile asociate unor decizii considerate atipice pentru arhitectura democratică a țării. Analiza recentă a contextului instituțional subliniază necesitatea unei delimitări stricte între aplicarea normei și crearea acesteia.
Principiul fundamental al democrației constituționale stabilește că instanțele judecătorești au rolul exclusiv de a aplica legea existentă, nu de a o edicta. Într-o analiză publică recentă, jurnalistul și analistul Moise Guran a subliniat că această limită reprezintă esența funcționării democratice: „Instanțele nu fac legi, ele aplică legile existente. De aceea se pronunță sentințele în numele legii”.
În aceeași notă, Curtea Constituțională a României nu deține prerogative legislative, fiindu-i interzis în mod expres să legifereze. Rolul CCR se limitează la exercitarea controlului de constituționalitate asupra actelor normative adoptate de Parlament, funcționând ca un garant al Supremției Constituției și nu ca o instanță de drept comun.
Derapaje procedurale și conflicte de competență
În ultima perioadă, pe scena publică au fost semnalate situații în care hotărârile pronunțate de anumite instanțe au depășit cadrul clasic de jurisdicție. Criticii acestor practici evidențiază cazuri în care Înalta Curte de Casație și Justiție a contestat legea bugetului în altă instanță decât la CCR, ori situații în care instanțele s-au pronunțat asupra unor propuneri legislative aflate în stadiul de proiect.
Referindu-se la aceste episoade, Moise Guran a atras atenția asupra gravității riscurilor instituționale: „Dacă mai punem în tablou și mai multe decizii de instanțe care încearcă să decidă cine conduce un partid politic și ce decizii interne poate lua acesta, sau cazul în care o instanță a anulat un grup consultativ de lucru de la guvern, deja suntem în situația unui soi de grup infracțional organizat, a unei mafii presupuse care calcă în picioare esența statului de drept”.
De asemenea, intervențiile în dinamica internă a partidelor politice sau anularea unor structuri consultative guvernamentale ridică semne de întrebare serioase în rândul juriștilor, care avertizează că extinderea competențelor jurisdicționale asupra unor decizii politice sau administrative poate afecta separarea puterilor în stat.
Potrivit Constituției României, suveranitatea națională aparține poporului, care o exercită prin intermediul organelor sale reprezentative și prin referendum. Parlamentul este singura autoritate legiuitoare a țării, fiind expresia directă a voinței populare.
Orice preluare a funcției legislative de către o altă putere a statului contravine principiului separației puterilor și principiului legalității. Nimeni nu este mai presus de lege, iar extinderea atribuțiilor instanțelor dincolo de limitele stabilite de legea fundamentală generează riscul ca decizii de interes public să fie luate discreționar. Moise Guran a punctat tranșant: „Legea, care este făcută numai de Parlament, este expresia suveranității poporului român, iar dacă legea nu mai este făcută de Parlament ci de vreo instanță, atunci suntem în situația explicit interzisă în care un grup sau o persoană exercită suveranitatea în nume propriu”.
