Sub dalele pietonalului Ștefan cel Mare din Iași se întinde o rețea de hrube boierești, pivnițe de negustori și fundații ale unor clădiri dispărute de secole. Arheologii au cartografiat până acum doar fragmente din acest oraș subteran, scoase la lumină de șantierele pasajelor rutiere, de restaurări și de săpăturile preventive din centrul istoric.
Cea mai recentă surpriză a venit chiar de deasupra lor. În februarie 2026, restauratorii statuii ecvestre a lui Ștefan cel Mare au găsit în interiorul calului de bronz o sticlă astupată cu dop de plută. Înăuntru se afla o scrisoare din octombrie 1882, semnată de meșterii și inginerii care au montat monumentul. „Documentul era la burta calului, înspre piciorul din stânga, piciorul din față”, a declarat restauratorul Tibor Kolosi. Potrivit Digi24, scrisoarea pomenește un al doilea document, pus la 50 de centimetri sub soclu.
Statuia, opera sculptorului francez Emmanuel Frémiet, a fost dezvelită pe 5 iunie 1883, pe locul vechii Curți Domnești, unde astăzi se ridică Palatul Culturii. De aici pornea Ulița Mare, strada pe care ieșenii o știu acum ca pietonalul Ștefan cel Mare. Tot de aici pornește și rețeaua de beciuri pe care localnicii o numesc „orașul de sub oraș”.
Frigiderele boierilor de pe Ulița Mare
Catacombele Parisului și ale Romei au fost cimitire. Hrubele Iașului au fost depozite. Între secolele XVII și XIX, negustorii greci, evrei și armeni de pe Ulița Mare, alături de marile familii boierești, își țineau în beciuri boltite vinul adus din podgoriile din jur și proviziile de iarnă. Temperatura constantă de sub pământ ținea loc de frigider.
Deasupra erau dughene, hanuri și case. Dedesubt, încăperi zidite din piatră de carieră și cărămidă coborau frecvent la 3-5 metri sub nivelul actual al trotuarului, uneori pe două sau trei niveluri suprapuse. Zidurile depășeau adesea 80 de centimetri grosime, ca să țină greutatea clădirilor de deasupra și împingerea pământului.
Ion Mitican, cronicarul Iașului vechi, descrie în „Ulița Mare din demult uitate vremuri” hrubele de sub Hotelul Petersburg al lui Conrad Regensburg ca pe un păienjeniș de încăperi întinse în toate direcțiile, unde vinul stătea la răcoare tot anul. Stratificarea se vede și la Casa Dosoftei, clădirea cu arcade din secolul al XVII-lea de lângă Palatul Culturii. Cercetările arheologice au arătat că a fost zidită pe locul unui fost cimitir, peste hrube săpate adânc.
Un oraș îngropat de două ori
Ulița Mare a ars de zeci de ori. Cel mai grav incendiu, cel din 1827, a mistuit o mare parte din casele boierești și hanurile din centrul târgului. După fiecare pojar, molozul era nivelat pe loc, iar casele noi se ridicau peste vechile pivnițe, care supraviețuiau flăcărilor datorită bolților masive. Cota străzii urca, iar beciurile ajungeau tot mai adânc sub picioarele trecătorilor.
A doua îngropare a venit cu buldozerele. Sistematizarea din anii ’70 și ’80 a demolat porțiuni întregi din fosta Uliță Sfânta Vineri, astăzi strada Anastasie Panu, pentru Centrul Civic, Hala Centrală și Palatul de Justiție. Beciurile de pe traseu au fost distruse sau acoperite cu straturi groase de beton.
Tunelul spre Cetățuia, „o legendă urbană”
Fiecare hrubă nou descoperită reaprinde aceeași poveste. Tuneluri lungi de kilometri ar lega Curtea Domnească de mănăstirile fortificate Golia, Trei Ierarhi și Cetățuia, iar domnitorii ar fi fugit pe acolo în caz de asediu.
Specialiștii în patrimoniu spun că drumul spre Cetățuia era imposibil de săpat. Bobi Apăvăloaiei, coordonatorul Direcției Județene pentru Cultură Iași, a explicat în 2023, că un asemenea tunel ar fi trebuit să treacă pe sub lunca Bahluiului, care era pe atunci „o mare mlaștină”, inundată frecvent. Aerisirea unei galerii atât de lungi depășea tehnica vremii, iar un tunel de piatră sub mlaștină ar fi greu de construit și astăzi.
„De la Palat până la Agronomie sunt numeroase tuneluri, unele din piatră, altele din cărămidă, construite pe diferite niveluri.”
Bobi Apăvăloaiei, Direcția Județeană pentru Cultură Iași
Legenda pornește totuși de la ceva real. Pe axa Ștefan cel Mare, Lăpușneanu, Păcurari și în Copou, pivnițele erau lipite una de alta, iar proprietarii spărgeau uneori zidurile despărțitoare ca să-și mărească depozitele. Ion Mitican a consemnat momentul în care săpătorii au unit beciul Adamachi cu cel al lui Kogălniceanu și au strigat „Am reușit!”. Din asemenea străpungeri s-a născut iluzia unui labirint fără capăt.
De ce cedează pământul deasupra hrubelor
Centrul Iașului stă pe pământuri loessoide, un sol prăfos care suportă greutăți mari cât timp e uscat. În contact cu apa își pierde coeziunea. Ploile abundente, zăpada topită sau o conductă spartă antrenează particulele fine și lasă în urmă goluri. Geotehnicienii numesc fenomenul sufoziune. Micile caverne se unesc în timp, iar când golul ajunge deasupra unei bolți vechi sau spală pământul de lângă zidul unei pivnițe, pavajul poate ceda brusc.
Hrubele uitate de sub domeniul public nu au hidroizolație și nu intră în niciun program de întreținere. Apa din pânza freatică macină mortarul de var. Traficul greu din secolul XX și tramvaiele de pe arterele din jur au supus la vibrații continue bolți zidite pentru căruțe. Un foraj nou în apropiere poate strica echilibrul pământului din jurul unei zidării vechi de trei secole.
Iașul nu are un cadastru complet al subteranului. Constructorii dau peste hrube din întâmplare, iar o singură descoperire poate schimba proiectul unei clădiri, de la fundații izolate la radier general din beton armat, ca să nu fie perforată o boltă necunoscută. Orice intervenție în centrul istoric cere avizul Direcției Județene pentru Cultură și al Comisiei Zonale a Monumentelor Istorice.
Galeriile de 30 de metri de sub Facultatea de Teologie
Cea mai spectaculoasă descoperire din ultimii ani se află la intersecția străzilor Costache Negruzzi și Arhitect G. M. Cantacuzino, lângă Piața Unirii. Din 2018, arheologa Stela Cheptea, directoarea Centrului de Istorie și Civilizație Europeană al Academiei Române, filiala Iași, a cercetat aici hrubele fostului palat Sturza și ale Bisericii Sfântul Gheorghe Lozonschi.
„Vorbim de hrube late de aproximativ șapte metri, înălțime de peste trei metri și jumătate și o lungime de peste 30 de metri.”
Stela Cheptea, arheoloG
Galeriile datează de la începutul secolului al XVIII-lea. Pe amplasament s-au succedat casele vornicului Ilie Sturza, arse în 1683, palatul prințului Grigore Sturza, Seminarul „Veniamin Costachi” și, astăzi, Facultatea de Teologie Ortodoxă. Potrivit BZI, proiectul de restaurare anunțat în 2020 costă circa 80 de milioane de lei, din care 76,1 milioane vin de la Guvern și 4,3 milioane de la Mitropolia Moldovei și Bucovinei. Clădirea este monument istoric de clasă B, iar proiectul prevede deschiderea hrubelor pentru public.
Cafeneaua artiștilor, promisă în catacombele Cubului
În fața Cubului de pe pietonal, lângă Casa Modei, săpăturile începute în anii ’70 au dezvelit peste 1.700 de metri pătrați de ruine. Arheologii au găsit acolo mai multe straturi de oraș suprapuse. Cel mai vechi strat păstrează absida altarului unei biserici din secolul al XV-lea. Peste ea s-au ridicat case cu pivnițe în secolul al XVII-lea, apoi dughenele și hanurile din secolele XVIII-XIX.
Primăria Iași a lansat prima inițiativă de reabilitare a acestor catacombe în 2000. În ianuarie 2018, o altă idee a municipalității, acoperirea cu sticlă rezistentă a ruinelor descoperite între Mitocul Maicilor și Muzeul Unirii, fusese abandonată, iar ruinele fuseseră îngropate la loc. În octombrie 2021, primăria a scos la licitație proiectarea reabilitării hrubelor din zona Cubului, pentru aproape 130.000 de lei. Caietul de sarcini cerea „o cafenea a artiștilor, cu acces al publicului dinspre patio”, magazine de antichități, spații expoziționale și săli de conferințe.
Șantierele marilor pasaje au adus la suprafață alte fragmente. Pasajul rutier Mihai Eminescu de la Fundație, lung de 286 de metri și inaugurat în decembrie 2014, a fost precedat de săpături care au scos la iveală fundații și hrube boierești de la capătul Uliței Mari spre Copou. La Hala Centrală, pasajul pietonal de sub bulevardul Anastasie Panu a stat ani de zile în șantier, iar o parte din zidurile și bolțile descoperite au rămas vizibile în arhitectura lui.
August 1944, când pivnițele au ținut orașul în viață
Hrubele și-au schimbat rostul în 1944. Aviația sovietică a bombardat Iașul încă din primăvară, iar pe 20 august, odată cu declanșarea ofensivei Iași-Chișinău, centrul orașului a fost lovit de bombe și de artilerie. 1.822 de clădiri au fost distruse complet, iar din cei 110.000 de locuitori de dinainte de război mai rămăseseră în oraș circa 50.000. Mulți au supraviețuit în vechile pivnițe boierești, ale căror bolți de piatră și cărămidă au rezistat suflului exploziilor.
Adăposturile de azi arată altfel. Potrivit datelor ISU centralizate, municipiul Iași are 170 de adăposturi de protecție civilă, iar restul județului încă 11. Cele mai multe sunt subsoluri de blocuri din beton armat, cu uși metalice blindate și sisteme proprii de ventilație.
Scrisoarea din burta calului a intrat în restaurare la Complexul Muzeal Național Moldova. Documentul pe care îl pomenește, pus în 1882 la 50 de centimetri sub soclu, aparține celuilalt Iași, cel de sub pietonal, pe care nimeni nu l-a cartografiat complet.
