O întrebare recurentă domină discuțiile despre viața urbană: „De ce o cafea sau o bere costă la noi la fel ca în Olanda sau Italia, deși salariile sunt semnificativ mai mici?”. Iulian Bănilă, antreprenor local și fondator al unei cunoscute berării din Iași, a oferit recent un răspuns direct, argumentând că prețurile din HoReCa sunt dictate în principal de nivelul taxării și de complexitatea normelor birocratice din alimentația publică.
Într-o piață în care clienții resimt acut inflația, comparația prețurilor din restaurantele și cafenelele ieșene cu cele din vestul Europei generează adesea nemulțumiri. Deși prima tendință este de a atribui aceste costuri unor adaosuri comerciale ridicate, o analiză a structurii de costuri din industrie relevă un peisaj complex, marcat de regimul fiscal, reglementările sanitare stricte și o serie de taxe specifice domeniului.
Povara fiscală: Taxe și contribuții în structura de prețuri HoReCa Iași
Un factor determinant pentru nivelul prețurilor din industria ospitalității este regimul fiscal aplicat forței de muncă. În România, taxarea muncii se menține la un nivel ridicat comparativ cu media europeană.
„Nivelul de taxare și impozitare în România este ridicat. Atât pentru firme, cât și pentru salariați”, explică Iulian Bănilă. Într-un domeniu intensiv în forță de muncă, precum HoReCa, costul salarial total (salariul net plus contribuțiile și impozitele aferente) reprezintă o pondere semnificativă în cheltuielile operaționale. Acest cost se reflectă, în mod inerent, în prețul final al produselor și serviciilor oferite clienților.
Pe lângă impozitarea muncii, operatorii din domeniu trebuie să integreze în structura de preț și alte obligații fiscale, inclusiv TVA (cu cotele specifice aplicabile) și impozitele locale pe proprietate, care pot varia în funcție de deciziile autorităților locale.
Reglementări și infrastructură: Costurile inițiale în alimentația publică
Dincolo de obligațiile fiscale curente, antreprenorii din HoReCa invocă barierele financiare semnificative la intrarea pe piață, generate de cerințele de reglementare sanitar-veterinară. Bănilă face o comparație cu normele din alte state europene:
„Să deschizi un restaurant în România e mult mai scump decât în majoritatea țărilor din UE. În Italia, în Spania, ai bucătării de 3 metri pătrați. În România nu poți să faci asta, legislația este foarte stufoasă.”
Cerințele impuse de Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor (DSVSA) și de Direcția de Sănătate Publică (DSP) presupun investiții inițiale considerabile în infrastructură. Printre normele care generează costuri ridicate se numără:
- Separarea fluxurilor tehnologice: Obligativitatea de a dispune de chiuvete și blaturi de lucru distincte pentru diferite categorii de alimente (ouă, carne roșie, pește, legume).
- Infrastructura dedicată personalului: Cerința de a amenaja grupuri sanitare complete (inclusiv dușuri) destinate exclusiv angajaților, separate de cele destinate clienților.
„Fără 100.000 de euro, sumă minimă strict în bucătărie, nu are sens să visezi”, afirmă antreprenorul referindu-se la costurile de conformare cu aceste standarde. Aceste reglementări, deși implementate pentru a asigura siguranța alimentară, sunt percepute de antreprenori ca fiind restrictive și dificil de aplicat, în special pentru afacerile de dimensiuni mici.
Taxele specifice domeniului și impactul asupra consumatorului
Pe lângă costurile operaționale standard și cele de conformare sanitară, sectorul HoReCa suportă și alte cheltuieli administrative, pe care Bănilă le descrie ca fiind „o faună, un ecosistem de multe alte taxe specifice domeniului”.
Printre acestea se regăsesc:
- Drepturile de autor: Plăți efectuate către organismele de gestiune colectivă (ex: UCMR-ADA, CREDIDAM) pentru difuzarea muzicii ambientale în locații.
- Autorizații și avize: Costuri asociate obținerii și reînnoirii diverselor autorizații de funcționare (ISU, mediu, autorizații de la primărie).
- Managementul deșeurilor: Tarife pentru serviciile de salubritate destinate operatorilor economici.
