O echipă de cercetători de la Universitatea din București, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (UAIC) și Institutul de Geografie al Academiei Române a finalizat prima hartă a probabilității pentru căderi de roci la nivel național. Studiul identifică o suprafață vulnerabilă de aproximativ 1.500 de kilometri pătrați, concentrată aproape exclusiv în Munții Carpați. Publicată în jurnalul Scientific Reports din portofoliul Nature, cercetarea oferă autorităților un instrument tehnic esențial pentru protejarea viitoarelor autostrăzi și căi ferate montane.
Până la publicarea acestui studiu, statul român nu deținea un inventar centralizat și un model predictiv la scară națională pentru zonele predispuse la acest tip de hazard. Baza de date inițială a inclus 1.743 de locații unde fenomenele s-au produs deja, coordonate extrase din literatura de specialitate, hărți geologice și cartări pe teren.
Asupra acestor locații, echipa a aplicat un model statistic complex, evaluând 19 variabile de mediu capabile să declanșeze fenomenul. Printre factorii majori de influență analizați se numără:
-
Panta terenului și tipul de rocă;
-
Densitatea vegetației de pe versanți;
-
Seismicitatea zonei;
-
Amplitudinea termică (ciclurile de îngheț-dezgheț care duc la fisurarea rocii);
-
Cantitatea de zăpadă și distanța față de infrastructura rutieră.
Modelul statistic a atins o acuratețe de 94% în etapa de validare. Rezultatul cartografic arată că 97% din teritoriul expus riscului major se află în arcul carpatic. Cea mai importantă descoperire a studiului este legată de prevenție: cel mai puternic predictor al riscului nu este unghiul pantei, ci absența vegetației. Datele demonstrează că acolo unde pădurea acoperă versantul compact, cu o densitate de peste 87%, probabilitatea unei desprinderi de rocă scade sub marja de 2,2%.
Un hazard atipic: viteza și lipsa timpului de reacție
Din punct de vedere geomorfologic, o cădere de roci se diferențiază net de alunecările de teren clasice prin dinamica declanșării. Dacă un versant cu alunecări profunde se mișcă lent, cu doar câțiva centimetri pe an, permițând intervenții de consolidare, desprinderea blocurilor de stâncă este instantanee.
Odată separat de peretele vertical, blocul de piatră acumulează o energie cinetică uriașă și parcurge rapid distanțe de sute de metri.
Conf. univ. dr. Mihai Niculiță, de la Facultatea de Geografie și Geologie a UAIC și co-autor al cercetării, atrage atenția asupra severității acestor evenimente. El a explicat că acestea sunt singurele mișcări de masă care au generat pierderi de vieți omenești în România, tocmai din cauza forței de impact pe care o dezvoltă în fracțiuni de secundă. Zonele turistice montane, caracterizate prin chei, stânci și văi adânci, prezintă cel mai ridicat grad de pericol.
Harta probabilității apare într-un moment în care România proiectează și execută lucrări majore de infrastructură transcarpatică, inclusiv autostrăzi și magistrale feroviare. Tăierea versanților pentru a face loc noilor căi de comunicație destabilizează frecvent echilibrul geologic local.
Deși arborii pot fragiliza roca la nivel micro, prin expansiunea rădăcinilor în fisuri, vegetația densă rămâne factorul protector principal. Zonele defrișate sau cele unde se execută lucrări necesită monitorizare permanentă. Instrumentul dezvoltat de mediul academic indică exact unde instituțiile statului, precum CNAIR sau CFR, trebuie să aloce fonduri prioritare pentru lucrări de consolidare, plase de retenție și ziduri de sprijin.
Cercetătorii precizează că modelul actual cartografiază cu precizie zonele de inițiere a fenomenului. Următoarea etapă a cercetărilor va viza modelarea traiectoriilor blocurilor de piatră și delimitarea zonelor exacte de impact.
