Pe 9 august 1999, Vladimir Putin a fost numit prim-ministru al Rusiei, marcând începutul unui regim autoritar care controlează statul de 27 de ani. Fostul locotenent-colonel KGB și șef al temutului serviciu secret a preluat puterea după ce președintele de atunci, Boris Elțîn, slăbit de boală și presat de dosare de corupție, l-a demis pe premierul Serghei Stepașin, potrivit unei analize a jurnalistului Matei Udrea.
Această mutare politică a pus capăt foarte scurtei perioade de relativă deschidere democratică a Rusiei, cuprinsă între anii 1991 și 1999. Pentru a înțelege dimensiunea temporală a acestui regim, liderul comunist Nicolae Ceaușescu a condus România timp de 24 de ani, bornă deja depășită de actualul lider de la Kremlin.
Ascensiunea lui Vladimir Putin: Atentate, propagandă și războiul din Cecenia
La finalul anului 1999, mai exact pe 31 decembrie, Boris Elțîn a demisionat surprinzător, lăsându-l pe șeful guvernului în funcția de președinte interimar al țării. Înțelegerea ocultă dintre cei doi a implicat un decret prin care Elțîn a primit imunitate totală pentru orice faptă comisă în timpul mandatului său. Odată cu retragerea acestuia, aparatul serviciilor secrete s-a transformat dintr-un instrument la dispoziția politicienilor în însuși centrul de putere al statului rus.
Prima măsură majoră a noului premier a fost declanșarea unui conflict militar. În vara anului 1999, popularitatea sa era extrem de scăzută. Ascensiunea sa a coincis cu o serie de explozii care au distrus mai multe blocuri de locuințe din orașele rusești, soldate cu sute de morți. Atentatele au fost puse pe seama cecenilor, oferind pretextul pentru invadarea republicii care își obținuse independența în 1996.
Poziționat de mașinăria de propagandă ca un lider neînfricat în lupta împotriva teroriștilor, fostul ofițer de informații a câștigat fără emoții primele sale alegeri prezidențiale la 7 mai 2000. Al doilea război cecen a fost marcat de atrocități severe împotriva poporului cecen: distrugerea localităților, uciderea civililor, violuri în masă și tortura prizonierilor. Ca reacție la aceste represalii brutale, regiunea a generat ulterior un lung șir de atentate teroriste pe teritoriul Rusiei.
Controlul intern și expansiunea externă a regimului de la Kremlin
Pe plan intern, regimul s-a consolidat rapid prin eliminarea fizică a opozanților, preluarea controlului total asupra instituțiilor media și a rețelelor sociale, dar și prin subordonarea forțată a oligarhilor, operațiuni coordonate de FSB (succesorul KGB).
Pe plan extern, Rusia a revenit la o politică de confruntare directă cu Occidentul. Strategia a inclus implicarea armatei și a serviciilor speciale într-o serie de acțiuni ofensive la nivel global:
-
Invaziile militare din Georgia și Ucraina;
-
Intervenții armate în Siria, Libia, Mali și Republica Centrafricană;
-
Asasinate și atentate organizate pe teritoriul statelor occidentale;
-
Război hibrid, manifestat prin implicarea în alegerile interne din alte state și în referendumul pentru Brexit din Marea Britanie;
-
Finanțarea partidelor extremiste și susținerea mișcărilor anti-UE, anti-NATO și anti-democrație.
La 27 de ani de la preluarea puterii, sistemul de guvernare instituit la Moscova continuă să depindă de aceleași metode bazate pe forță, șantaj și acte de agresiune pentru a-și asigura supraviețuirea la Kremlin.
