În toamna lui 1996, într-un apartament din Tătărași, sociologul și prozatorul Dan Lungu a început să invite acasă câțiva scriitori, pe nume, ca să citească și să se certe despre literatură. Un an mai târziu, cenaclul din sufragerie devenise Club 8, grupul literar care a scris un manifest despre un monguz vorbitor, a atacat instituțiile culturale ale orașului și a dus poezia ieșeană până la Viena și Salzburg. Din jurul lui au ieșit un roman tradus în zece limbi, un festival internațional și o parte din drumul care a făcut din Iași, în 2023, Oraș UNESCO al Literaturii.
Povestea Club 8 nu are o dată de sfârșit și nici o explicație oficială pentru numele ei. Are în schimb caiete de procese-verbale, interviuri date după douăzeci de ani, două cărți de memorii colective și o mulțime de amintiri care nu se potrivesc perfect între ele. Le-am pus cap la cap.
„Aveam sentimentul că pierd timp și respir praf”
La mijlocul anilor ’90, viața literară a Iașului se ținea în cenaclurile instituționale. Dan Lungu, sociolog și prozator aflat la început de drum, le frecventa fără entuziasm. Într-un dialog cu criticul Daniel Cristea-Enache, publicat în 2011, își amintea starea de atunci: „Aveam sentimentul că pierd timp și respir praf.” Și, mai direct: „Mă exasperau cenaclurile cu veleitari plini de ifose.”
Ieșirea a venit prin presă. În 1997, Lungu, jurnalistul Viorel Ilișoi și poetul O. Nimigean au realizat pentru revista „Timpul” o serie de interviuri intitulată „Viața literară pe Bahlui”. Cei trei s-au întâlnit la Nimigean acasă.
„Ne-am întîlnit tustrei la Nimigean acasă și am descoperit că avem o groază de idei în comun. Următorul racolat a fost Radu Andriescu și apoi s-a format toată gașca.”
Dan Lungu, în dialog cu Daniel Cristea-Enache, 2011
Cenaclul din Tătărași funcționa deja din toamna lui 1996, cu invitați aleși de gazdă. Într-un caiet al ședințelor, la a patra întâlnire, pe 15 mai 1997, apar musafiri veniți de la Pitești și poetul Mihai Ursachi, care a citit un poem despre Iulius Cezar. „În toamna lui ’97 Cenaclul din Tătărași se va transforma în Club 8, însă istoria e complicată”, rezuma Lungu.
Nucleul era format din trei oameni: Dan Lungu, prozator și sociolog, O. Nimigean, poet și viitor romancier, și Radu Andriescu, poet și profesor de literatură americană. În jurul lor s-au strâns Constantin Acosmei, Michael Astner, Mirel Cană, Gabriel H. Decuble, Radu Pavel Gheo, Radu Părpăuță, Paul Gusbeth Tatomir și, ceva mai târziu, poetul Dan Sociu.
De ce 8, plus patru câini
Nimeni nu a explicat vreodată de unde vine cifra. Manifestul grupului descria o echipă formată „din cel puțin 8 membri + câinii Tobița, Fetița, Coca și Pinot Noir”. Întrebat ani mai târziu, poetul și traducătorul Michael Astner a spus doar că numele „suna (și sună-n continuare) bine”.
Manifestul a apărut la sfârșitul anilor ’90 în „Vineri”, suplimentul revistei „Dilema”, sub un titlu care merită citit integral: „De ce un monguz vorbitor să fie mai prejos decât o pisică sau ciorna unui Manifest”. Criticul Mircea Iorgulescu îl datează în iulie 1998, Lungu își amintește de 1999. Un text anterior, „Manifestul programatist”, „s-a virusat în împrejurări neelucidate”, după cum povestea același Lungu. Autorul, a insistat el, nu a fost unul singur: „Manifestul Clubului 8 e scris colectiv și nu e doar creația mea.”
Textul se definea prin refuz. Club 8 era „o organizație nomadă”, care „nu-și trage vigoarea din instituțiile culturale ale statului” și credea că „spiritul critic autentic trebuie să vaporizeze cârdășia de breaslă”. Nomadismul era la propriu. Ședințele s-au ținut, pe rând, într-un bar de la subsol, într-un restaurant chinezesc, în biblioteca Colegiului Național, la Centrul Cultural Francez și la Biblioteca Americană. Ambiția era declarată în aceeași frază cu Junimea: „În Iașii «Junimii», Club 8 vrea să reînvie visul inteligenței libere.”
„Re-formele fără fond”
Între 1998 și 1999, grupul a ținut în cotidianul „Monitorul” un dosar polemic împotriva instituțiilor culturale ale statului, intitulat „Re-formele fără fond”. Ținta principală era generația optzecistă ieșeană, despre care textele scriau că „a eșuat în administrație”. Una dintre fraze rezuma tonul întregului dosar: „Nimic nu-i mai ciudat decât absența polemicii într-un «oraș al culturii».”
„A izbucnit o polemică de mare ecou”, își amintea Lungu. În 2002, poeta Elena Vlădăreanu scria în „Cotidianul” că „Grupul 8 din Iași este un element de luat în considerare în configurarea literaturii actuale”. Un an mai târziu, Mircea Iorgulescu îi dedica un articol în „Revista 22”, cu o concluzie fără echivoc: „Un asemenea grup funcționează la Iași, iar după toate aparențele este unul excepțional.”
Gemenii de la OuTopos
În aceiași ani, în Iași funcționa un alt grup, mai tânăr și mai numeros. OuTopos se întâlnea într-un amfiteatru al Universității „Alexandru Ioan Cuza”, iar în jurul anului 2000 s-a mutat la Casa Dosoftei. Nucleul lui erau Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu și Codrin Dinu Vasiliu, iar printre membri se numărau Bogdan Crețu, Șerban Axinte, Adrian G. Romila și Savatie Baștovoi. La ședințe veneau 40–50 de oameni, uneori chiar 80–100.
Cele două grupuri aveau devize aproape identice, cu o diferență de un singur cuvânt, potrivit cercetătorului Silviu Romaniuc. La Club 8, „intră cine-i invitat, rămâne cine poate”. La OuTopos, „intră cine vrea, rămâne cine poate”. Ambele se revendicau de la Junimea.
Granițele erau poroase. În 1997, Lucian Dan Teodorovici a citit la o ședință Club 8 tot romanul său de debut, într-o seară care a durat câteva ore. „Mă tot uitam în sală să văd dacă pleacă oamenii, dacă mai au răbdare. Au stat până la final…”, povestea el. Tot Teodorovici a recunoscut că a semnat și manifestul vecinilor: „Manifestul Clubului 8, pe care l-am semnat și eu.” Moderatorul OuTopos, Mirel Cană, a încercat să unească cele două grupuri. Cel mai vizibil rezultat a fost „Salonul de Literatură Dosoftei”.
OuTopos avea propria țintă optzecistă. În 1998, Florin Lăzărescu publica eseul „Ceața optzecistă”, în care scria că „de dragul sincronismului… sensul a fost căsăpit cu inocență de către optzeciști”.
„Ne întâlneam, beam, vorbeam, cântam”
Dan Sociu, născut în 1978 la Botoșani, a ajuns în grup în jurul anului 1999, adus de Lungu. Prima lui vizită la Nimigean a devenit una dintre legendele clubului. A stat ore întregi fără să scoată un cuvânt, până când gazda a întrebat: „ce-i cu mutălăul ăla?”. Nimigean și Andriescu l-au hrănit apoi, uneori, cu „cîte o ciorbă”.
„Nu era un cenaclu în sine, ne întîlneam, beam, vorbeam, cîntam (Nimigean), jucam tenis de masă.”
Dan Sociu, despre Club 8
Ședințele au început formal, în biblioteci, și s-au mutat treptat în casele membrilor. În 2002, Sociu a debutat cu „borcane bine legate”, carte care a primit în 2003 premiul „Mihai Eminescu” pentru debut.
„Un road-movie poetic”
Anul 2001 a fost vârful. Poeții Club 8 au plecat într-un turneu de lecturi care a trecut prin Iași, București, Brașov, Viena, Salzburg și Timișoara. La Viena au citit la revista „Wienzeile” și la Alte Schmiede, alături de Eginald Schlattner, iar la Salzburg la Literaturhaus. Au mers Acosmei, Andriescu, Astner, Lungu, Nimigean, poeta Mariana Codruț și patru studenți germaniști. Revista „Wienzeile” le-a dedicat un număr special, iar grupul a publicat o antologie bilingvă româno-germană.
Michael Astner, care se întorsese în 2000 din Germania, a descris drumul ca pe „un road-movie poetic presărat cu toate ingredientele neuitării cât om trăi!”. În același an a apărut în engleză antologia „Club 8 – Poetry”, iar Dan Lungu a primit un premiu al Goethe Zentrum „ca reprezentant al Clubului 8”.
În 2002, Nimigean a coordonat antologia „oZone friendly. Iași. Reconfigurări literare”, cu 28 de autori, inclusiv din cercul OuTopos. În 2003, Club 8 a devenit asociație culturală și și-a deschis propria editură, Versus. Un an mai târziu a publicat „Cartea roz a comunismului”, un volum colectiv cu 13 autori.
„Probabil că i s-a dus lipiciul”
Club 8 nu s-a desființat niciodată oficial. Asociația a mai funcționat până în jurul lui 2006, iar membrii au plecat pe rând din Iași sau s-au retras în propriile cărți. Gheo s-a mutat la Timișoara, Decuble la București. Dintre cei mai tineri, unii au ajuns în Statele Unite și în Canada.
Michael Astner a dat o explicație administrativă: „Aparent, au învins birocrații.” Dan Sociu a dat una chimică: „Am plecat înainte să se întîmple. Probabil că i s-a dus lipiciul.” Întrebat ce a lăsat grupul în urmă, Astner a răspuns cu un singur cuvânt: „Aerul.”
Lucian Dan Teodorovici a privit retrospectiv ambele grupuri fără nostalgie: „OuTopos și Club 8 au fost potrivite pentru vremea lor.” Sociu a observat că lumea în care se citea cu voce tare în sufragerii nu mai există: „Acum e internetul, Facebook, e altceva.”
Ce s-a ales de ei
Dan Lungu a publicat în 2004 „Raiul găinilor”, iar în 2007 „Sînt o babă comunistă!”, cel mai tradus roman românesc al anului 2009, ajuns în zece limbi. Filmul lui Stere Gulea după roman, cu Luminița Gheorghiu în rolul principal, a intrat în cinematografe în august 2013. Lungu a condus Muzeul Literaturii din Iași între 2013 și 2017, a fost senator între 2016 și 2020 și a candidat în 2018 la președinția Uniunii Scriitorilor împotriva lui Nicolae Manolescu, pierzând cu 336 de voturi la 744. În 2011 a primit titlul de Cavaler al Artelor și Literelor, iar în 2025 a reprezentat România la Târgul de carte de la Guadalajara.
O. Nimigean a publicat romanele „Mortido” și „Rădăcina de bucsau”. Radu Andriescu predă literatură americană la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”. Constantin Acosmei, bibliotecar în Iași, a rămas autorul-cult al volumului „Jucăria mortului”. Radu Pavel Gheo a câștigat premiul Observator Cultural cu „Disco Titanic”, iar Gabriel H. Decuble predă literatură germană la București și îi traduce pe Goethe, Schopenhauer și Brecht.
De la OuTopos, drumurile au fost la fel de lungi. Lucian Dan Teodorovici a scris „Matei Brunul”, aflat în 2020 pe lista lungă a Dublin Literary Award, și coordonează la Polirom colecția „Ego. Proză”, care a împlinit 20 de ani în 2024, cu peste 250 de titluri. Directorul Polirom, Silviu Lupescu, a povestit că seria s-a născut „cu sprijinul a doi colegi (pe atunci) tineri scriitori”, Teodorovici și Lăzărescu. Teodorovici conduce din 2017 Muzeul Național al Literaturii Române Iași.
Florin Lăzărescu a scris „Trimisul nostru special” și „Amorțire” și a trecut în cinema. A fost coscenarist la scurtmetrajul „Lampa cu căciulă”, premiat la Sundance, și a fost coscenarist la „Aferim!”, filmul pentru care Radu Jude a primit Ursul de Argint pentru regie la Berlinale 2015.
Club 8 și orașul literaturii
În 2013, Lungu, Teodorovici și Lăzărescu au fondat Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași. Site-ul FILIT îi descria, la a doua ediție, drept trei scriitori care au fost suficient de nebuni încât să organizeze un festival de o asemenea anvergură. În 2025, la a 13-a ediție, FILIT a adunat peste 20.000 de participanți. În octombrie 2023, Iașul a devenit Oraș UNESCO al Literaturii.
Pentru Dan Lungu, legătura dintre sufrageria din Tătărași și biroul de director e directă: „Club 8 a fost o experiență formatoare pentru mine. Am știut cum și ce se vede de pe margine, ce trebuie făcut și în momentul în care am ajuns director.”
Memoria grupului s-a scris abia după ce grupul a dispărut. În 2019, Ana Săndulescu a coordonat volumul „Prietenii și Literatura. Club 8, OuTopos și invitații lor”, cu 24 de interviuri. Constantin Acosmei definea acolo scopul de la început: „asanarea mediului literar prin resuscitarea spiritului critic și construcția unei alternative literare independente.” În 2023, Lungu a publicat la editura Muzeului Literaturii „Club 8: față, profil, spate”, cu o prefață de Cosmin Ciotloș. Un an mai târziu, Silviu Romaniuc a reconstituit în Anuarul muzeului „o microistorie locală” a celor două grupuri.
În 1998, Club 8 se plângea că într-un „oraș al culturii” nu mai există polemică. Douăzeci și opt de ani mai târziu, fondatorul grupului a condus o instituție culturală a statului, iar unul dintre semnatarii manifestului care refuza vigoarea acestor instituții o conduce și astăzi. Se poate discuta dacă asta e o victorie sau o ironie a istoriei. Măcar ar fi, în sfârșit, o polemică.
