Pe cenușa Teatrului de la Copou învață azi studenții Politehnicii. Povestea incendiului din 1888

În noaptea de 17 spre 18 februarie 1888, actorii Teatrului Național din Iași au plecat acasă după ultima repetiție la „Renée”, drama lui Émile Zola programată în premieră a doua zi seara. Câteva ore mai târziu, Teatrul cel Mare de la Copou ardea. Până dimineață, focul a distrus mobilierul, costumele și decorurile clădirii care găzduise timp de 42 de ani prima scenă națională a României.

Din incendiu au scăpat doar câteva texte, ceasul mare din cabinetul fostului domnitor Grigore Ghica și statuetele a doi harapi care țineau candelabre, potrivit istoricului oficial al Teatrului Național Iași. În următorii nouă ani, dezastrul a mutat teatrul în centrul orașului, a scos Primăria din sediul ei și a lăsat dealul Copoului Universității.

Palatul lui Mihail Sturdza, devenit scenă

Clădirea distrusă în 1888 fusese palatul domnitorului Mihail Sturdza, amenajat ca sală de spectacole. Prima reprezentație a avut loc pe 22 decembrie 1846. În program au fost tabloul vivant „Bătălia moldovenilor cu cavalerii teutoni la Marienburg”, de Gheorghe Asachi, și un vodevil francez. Pentru că găzduia des trupe de operă, ieșenii îi mai spuneau și Teatrul de Operă.

Pe scena de la Copou s-au jucat în premieră piesele lui Vasile Alecsandri cu Coana Chirița. Tot aici a fost reprezentată, pe 26 decembrie 1848, prima operetă românească, „Baba Hârca”, cu libretul lui Matei Millo și muzica lui Alexandru Flechtenmacher. Teatrul a rămas vârful vieții mondene a orașului și după 1862, când Iașul și-a pierdut statutul de capitală.

Un teatru vândut pentru demolare înainte să ardă

Soarta clădirii era pecetluită înainte de incendiu. În 1887, Teatrul de la Copou fusese vândut statului în vederea demolării, iar o comisie de zece personalități ieșene analiza deja unde și cum să fie ridicat un teatru nou. Focul a scurtat drumul.

Cauza incendiului nu a fost stabilită niciodată. Istoricii notează doar momentul: după repetiția generală, într-o clădire încălzită cu sobe și luminată cu flacără deschisă, plină de pânze pictate și lemnărie uscată de decenii. Legendele au păstrat alte detalii. Una dintre ele spune că ceasul lui Grigore Ghica, salvat din flăcări, s-a oprit în noaptea incendiului.

Nouă luni fără scenă

Trupa a rămas pe drumuri. Titu Maiorescu i-a scris atunci ministrului Instrucțiunii că, pentru Iași, lipsa teatrului „nu se poate compara cu nimic alta”. Comitetul teatral a cerut Primăriei o sală provizorie și un local nou. Primăria nu avea bani.

Soluția a venit de la fostul primar Scarlat Pastia. El și-a amanetat bunurile ca să amenajeze o sală de teatru în restaurantul din curtea fostului Han Bacalu, în centrul orașului. Sala, cu loje și balcoane, a fost gata pe 17 noiembrie 1888. Societatea Dramatică i-a mulțumit public „onorabilului cetățean Dl. Pastia”.

Pastia pierduse deja o avere pentru un teatru. Primar al Iașului între 1877 și 1879, avocatul își demolase dughenele profitabile din Piața Unirii ca să ridice acolo un teatru național, după planurile lui Gustave Eiffel. Construcția a durat din 1879 până în 1882 și l-a ruinat. Clădirea a trecut la creditorul său, societatea Creditul Urban, care a transformat-o în hotel. Este actualul Grand Hotel Traian. Se spune că fostul primar a primit în schimb o cameră în hotel și o masă zilnică gratuită la restaurant, până la moartea sa, în 1900.

Primăria se mută, teatrul coboară în centru

Autoritățile au decis până la urmă ca noul teatru să fie ridicat în centrul orașului. Banii au venit dintr-un împrumut de 800.000 de lei, contractat de Primărie la Casa de Depuneri și Consemnațiuni, completat de un ajutor guvernamental.

Mutarea decisivă a făcut-o primarul Vasile Pogor, fondator al Junimii. În ianuarie 1891, la propunerea lui, Consiliul Comunal a aprobat cumpărarea Palatului Roznovanu ca sediu al administrației. Primăria a eliberat astfel terenul pe care stătea, iar acesta, împreună cu piața din jur, a fost destinat noului teatru. Palatul Roznovanu a devenit apoi pentru o vreme reședință regală. Primăria s-a reinstalat definitiv acolo abia în 1970.

Cortina de fier, lecția incendiului de pe Copou

În iunie 1892, Primăria i-a contactat pe arhitecții vienezi Ferdinand Fellner și Hermann Helmer. Cei doi semnaseră deja 25 dintre cele 48 de teatre pe care le-au construit în Austro-Ungaria și în afara ei. Erau căutați pentru prețuri, termene scurte și, mai ales, pentru siguranța la foc.

Faima lor venea din cortina de fier, pe care o inventaseră pentru Volkstheater din Viena. Cortina separa scena, unde se aflau decorurile inflamabile, de sala cu spectatori. Arhitecții au regândit și dispunerea lojelor și a balcoanelor, astfel încât publicul să poată fi evacuat rapid în caz de incendiu. După 1888, Iașul avea motive precise să plătească pentru asemenea detalii.

Lucrările au început în 1894. În vara lui 1895 au fost aprobate schițele pentru plafon și cortină, semnate de pictorii Alexander Goltz și Maximilian Lenz. Sala a primit 740 de locuri, 1.418 lămpi electrice și un candelabru de cristal venețian cu 109 becuri. Pentru ele, teatrul și-a construit o uzină electrică proprie. Din aceeași uzină au fost alimentate 12 lămpi cu arc voltaic în Piața Teatrului, primul iluminat public electric al Iașului. Astăzi, fosta uzină este sala Uzina cu Teatru.

Costul final a trecut de 2.000.000 de lei, de peste două ori și jumătate valoarea împrumutului inițial. N.A. Bogdan scria în „Monografia orașului Iași” că niciun alt teatru din țară nu îl ajunge pe cel ieșean.

„Cinel-cinel” la inaugurare

Noul Teatru Național a fost inaugurat pe 1 decembrie 1896. La ora 13, Fellner a ținut discursul de deschidere și i-a înmânat cheile primarului Nicolae Gane, continuatorul proiectului lui Pogor. Seara s-au jucat „Muza de la Burdujăni” de Costache Negruzzi, „Poetul romantic” de Matei Millo și vodevilul „Cinel-cinel” de Vasile Alecsandri. Programul s-a repetat a doua zi. Încasările primei seri au mers la săracii orașului, iar cele din a doua zi, la artiști. Stagiunea în noua clădire s-a deschis cu „Fântâna Blanduziei”, cu Aglae Pruteanu în rolul principal.

Biserica Dancu, demolată șapte ani mai târziu

Teatrul nou avea un vecin incomod. Alături se afla biserica fostei mănăstiri Dancu, ctitorită în 1541, pe vremea lui Petru Rareș, de boierul Dancu și de popa Iurie. Distrusă de un incendiu în 1693 și refăcută în 1701, biserica ajunsese o ruină la sfârșitul secolului al XIX-lea. A fost demolată în 1903, iar teatrul s-a extins ulterior pe o parte a terenului mănăstirii.

„Era o biserică istorică, dar muribundă acum, cu ferestrele-i mici și lungărețe.”

Rudolf Suțu, cronicarul Iașilor de odinioară, despre biserica Dancu

Potrivit Doxologia, publicația Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, mitropolitul Partenie Clinceni a semnat decizia de demolare sub presiunea mai multor politicieni, în frunte cu ministrul Spiru Haret. Aceeași sursă susține că Haret ar fi urmărit lărgirea spațiului pentru teatru, lucru pe care nu l-a recunoscut niciodată.

Pe locul teatrului ars, Palatul Universitar

Terenul rămas liber pe Copou a primit o altă destinație. Universitatea din Iași, înființată în 1860, funcționa în spații devenite neîncăpătoare. Palatul Universitar a fost ridicat pe locul fostului Teatru Mare și al Școlii de Belle Arte, după planurile arhitectului elvețian Louis Blanc. Piatra de temelie a fost pusă pe 23 mai 1893, în prezența principelui moștenitor Ferdinand.

Inaugurarea a avut loc pe 21 octombrie 1897, în prezența regelui Carol I, a reginei Elisabeta și a premierului D.A. Sturdza. Clădirea a fost extinsă în anii 1930, când i s-au adăugat frontonul central, scara monumentală și un corp simetric. În 1968, pictorul Sabin Bălașa a început frescele din Sala Pașilor Pierduți, la care a lucrat zece ani.

Aripa construită direct pe locul teatrului ars, cea veche, de la 1897, aparține astăzi Universității Tehnice „Gheorghe Asachi”. Studenții Politehnicii intră zilnic în clădirea ridicată pe cenușa scenei unde s-a jucat prima operetă românească.