Deși tradiția din Grecia Antică, începând cu sfârșitul secolului al VI-lea î.Hr., îi atribuie paternitatea „Odiseei” unui bard orb din insula Chios, pe nume Homer, cercetările moderne sugerează că poemul epic nu are un singur autor în sensul contemporan al termenului. La momentul la care opera a început să circule, identitatea creatorului său era necunoscută, „Homer” fiind menționat în surse istorice abia un secol mai târziu.
Explicația modului în care a luat naștere „Odiseea” a fost conturată de cercetătorii americani Milman Parry și Albert Lord în anii 1930. Studiind tradițiile poeziei epice din regiunea Balcanilor (Iugoslavia și Albania), aceștia au observat barzi care, deși deseori analfabeți, improvizau epopei extinse în timpul interpretării. Ei nu memorau un text fix, ci foloseau un sistem complex de formule, scene și expresii predefinite, adaptate pe loc.
Acest mecanism, transmis de la maestru la ucenic, se regăsește și în „Odiseea”. Poemul utilizează frecvent versuri repetitive (precum „când se iviră zorii, cu degete trandafirii”, prezent în peste douăzeci de scene) și epitete specifice personajelor, alese nu doar pentru sens, ci pentru a se integra în metrica hexametrului dactilic. De exemplu, protagonistul este numit „divinul Odiseu”, „iscusitul Odiseu” sau „divinul Odiseu, cel mult încercat”, în funcție de necesitățile ritmice ale versului.
Un text format de-a lungul mileniilor
Analiza lingvistică indică faptul că „Odiseea” reprezintă cumulul muncii mai multor generații, înglobând dialecte și forme arhaice, unele datând din perioada miceniană (aprox. 1600–1200 î.Hr.). Anumite teme narative sunt și mai vechi, având origini într-o tradiție orală eurasiatică preistorică. Scena în care Odiseu își recâștigă soția printr-o probă de tras cu arcul are un corespondent similar în epopeea indiană antică „Mahābhārata”.
De asemenea, poemul conține anacronisme care reflectă suprapunerea diferitelor epoci. Deși decorul general prezintă o eră în care armele erau din bronz, un proverb rostit de Odiseu face referire la atracția pe care o exercită „fierul” asupra oamenilor, detaliu specific unei perioade istorice ulterioare, când acest metal a devenit predominant.
Chiar și primele versuri ale „Odiseei” invocă o Muză pentru a spune „vechea poveste”, sugerând conștientizarea faptului că nu este vorba despre o creație originală a unui singur individ.
Trecerea la forma scrisă și apariția mitului „Homer”
Procesul prin care cântecul oral a fost fixat în scris rămâne un subiect de dezbatere. Ipotezele includ dictarea către scribi alfabetizați, notarea de către un bard care a deprins scrierea sau un efort colectiv de standardizare. O teorie relevantă se leagă de festivalurile ateniene din secolul al VI-lea î.Hr., instituite de tiranul Pisistrate, unde „Iliada” și „Odiseea” erau recitate integral. Dată fiind lungimea operelor (aproximativ douăzeci de ore de recitare pentru „Odiseea”), acestea necesitau grupuri de interpreți și o planificare riguroasă, ceea ce ar fi putut contribui la unificarea diferitelor versiuni într-un text canonic.
Cât despre numele „Homer” (Homēros), acesta era rar în Antichitate. În schimb, exista o breaslă de cântăreți profesioniști numită „Homeridae” („Homericii”), activă tot din secolul al VI-lea î.Hr. Lingvistul Marcello Durante propune că numele ar putea deriva de la Sanctuarul lui Zeus Homarios.
Asocierea directă a poemelor cu figura lui Homer s-ar putea datora acestui grup, care a început să își revendice descendența dintr-un „orb din stâncosul Chios”. Conform elenistului Martin West, legenda lui Homer ca poet suprem ar fi putut fi inițiată de Cinaethos, un membru al breslei din Chios, cunoscut pentru practica de a-și prezenta propriile compoziții drept opere aparținând lui Homer, cum a fost cazul „Imnului către Apollo”.
