La 4 august 1889, la 50 de zile după decesul lui Mihai Eminescu, moartea Veronicăi Micle punea capăt fizic uneia dintre cele mai discutate legături din societatea românească a secolului al XIX-lea. Retrasă la Mănăstirea Văratec, femeia în vârstă de 39 de ani și-a planificat sfârșitul, procurând arsenic sub un pretext medical. Sfârșitul ei a reprezentat epilogul unei relații de aproape două decenii, marcată de presiuni sociale, constrângeri financiare și o corespondență intensă.
Mihai Eminescu și Veronica Micle s-au cunoscut la Viena, în anul 1872. Apropierea a avut loc doi ani mai târziu, odată cu revederea lor la Iași, în 1874. La acel moment, deciziile lor erau limitate de statutul social.
Ea era căsătorită cu profesorul Ștefan Micle și mamă a două fete, în timp ce Eminescu era un poet la început de drum, fără o bază materială. Relația lor s-a desfășurat mult timp departe de spațiul public, fiind privită cu reticență de societatea ieșeană conservatoare.
După moartea lui Ștefan Micle, în 1879, calea spre o căsătorie părea deschisă. Totuși, realitatea economică a blocat acest plan. Rămasă văduvă, Veronica încasa o pensie de urmaș modestă, necesară pentru creșterea celor două fiice. O recăsătorie i-ar fi anulat acest venit sigur, iar Eminescu nu deținea resursele pentru a susține financiar o familie.
Opoziția cercului Junimea
Pe lângă barierele economice, cei doi s-au lovit de opoziția apropiaților poetului. În jurul anului 1880, când au existat două tentative de logodnă, membrii societății Junimea s-au pronunțat împotriva oficializării relației.
Criticile și disputele din interiorul cercului literar au contribuit la tensiunile dintre cei doi. Relația a continuat prin scrisori, reflectând oscilațiile ambilor. În perioadele bune, Eminescu folosea apelative precum „Dulcea mea Momoți” sau „Poțoțoni”. Când interveneau neînțelegerile, formula de adresare devenea „Stimabilă Doamnă”.
În ciuda distanțării și a altor relații pasagere ale poetului, legătura a continuat. În februarie 1887, la apariția volumului său de poezii, Veronica i-a trimis primul exemplar cu dedicația: „Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o mărturisire de neștearsă dragoste”. Ultimul an din viața lui Eminescu i-a găsit despărțiți. Bolnav, poetul a fost internat în sanatoriul doctorului Șuțu din București, unde a decedat la 15 iunie 1889.
Absența Veronicăi Micle de la căpătâiul său a atras critici din partea contemporanilor. Ea și-a justificat decizia explicând că a refuzat să asiste la degradarea fizică a omului pe care îl cunoscuse anterior.
La înmormântarea oficiată la Biserica Sfântul Gheorghe din București a fost prezentă. A depus pe sicriul poetului o coroană formată din flori de nu-mă-uita.
Retragerea la Mănăstirea Văratec și procurarea arsenicului
După decesul lui Eminescu, Veronica Micle a părăsit Capitala și s-a retras la Mănăstirea Văratec din județul Neamț. Aici a început să își pregătească moartea.
Cronologia ultimelor zile indică pașii parcurși:
- 1 august 1889: Îi scrie Smarandei Gârbea, cerându-i să îi trimită arsenic. Pretextul invocat a fost necesitatea tratării fiicei sale mai mici, despre care susținea că suferă de anemie.
- Tot 1 august 1889: Compune ultimele versuri, care indică intenția ei: „Mi-e dor de-un lung repaos… Să dorm, / Să dorm pe veci.”
- 2 august 1889: Primește substanța toxică.
- 3 august 1889: Primește vizita unor prieteni de la Iași. Seara, după plecarea musafirilor, se retrage în cameră și ingerează arsenicul.
A urmat o perioadă de agonie de peste 20 de ore. Deși a fost chemat un medic de la Iași, intervenția acestuia nu a mai putut opri efectele otrăvii.
Veronica Micle a decedat pe 4 august 1889, la vârsta de 39 de ani. Sfârșitul ei punea capăt vieții persoanei căreia Eminescu îi scrisese în tinerețe: „aș vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de-a te pierde”.
