Fostul ministru al Sănătății, Alexandru Rogobete, a analizat contextul actual al sistemului de asistență socială din România, în urma incidentelor raportate recent la căminul „Dumbrava” din județul Bihor. Într-o luare de poziție publică, acesta pune sub semnul întrebării sustenabilitatea politicilor de austeritate și subliniază necesitatea unei reforme bazate pe investiții tehnice și instituționale, criticând totodată apelul la soluții populiste în gestionarea crizelor.
Argumentul principal al lui Alexandru Rogobete este de natură economică: o corelație directă între resursele alocate și calitatea serviciilor prestate. Acesta susține că situația din centrele de îngrijire nu este un fenomen izolat, ci o consecință a unei politici de subfinanțare prelungite.
Principalele observații ale fostului ministru:
-
Subfinanțare sistemică: Deficitul de centre publice și servicii de paliație la nivel național limitează accesul persoanelor vulnerabile la îngrijire adecvată.
-
Contradicția administrativă: Rogobete critică abordarea prin care se solicită performanță de la un sistem unde au fost blocate angajările și au fost diminuate bugetele operaționale.
-
Investiția ca prioritate: Fără o finanțare predictibilă, proiecte precum Programul Național de Îngrijiri la Domiciliu, inițiat în timpul mandatului său, devin ineficiente din punct de vedere operațional.
Instituții vs. „salvatorul unic”
Analiza fostului ministru abordează și fenomenul perceput la nivelul discursului public, în care crizele sunt adesea interpretate prin prisma căutării unui singur lider capabil să rezolve probleme structurale. Rogobete respinge această abordare, argumentând că stabilitatea unui sistem social depinde de mecanisme instituționale robuste.
„Într-o democrație, lucrurile nu funcționează așa. Un stat puternic nu este construit de un om, ci de instituții care funcționează, de profesioniști și de echipe care împărtășesc aceeași viziune”, declară Alexandru Rogobete.
Potrivit acestuia, reformele reale necesită continuitate și independență față de ciclurile electorale, concentrându-se pe nevoile concrete ale beneficiarilor, precum copiii cu dizabilități sau vârstnicii cu afecțiuni cronice, și nu pe propaganda politică.
