Experții UNESCO au recomandat ca transhumanța să intre pe lista patrimoniului imaterial al umanității pentru încă șase țări, cu 16 state în total. Etnologul ieșean Ioana Baskerville spune că această candidatură a fost coordonată de România, prin ea. Decizia se ia la sesiunea UNESCO de la Xiamen, în China, între 30 noiembrie și 5 decembrie.
Recomandarea apare în documentele sesiunii, publicate de UNESCO pe 4 noiembrie. Organul de evaluare, format din experți, propune comitetului UNESCO „înscrierea”. E cea mai bună dintre cele trei variante posibile. Celelalte două sunt retrimiterea candidaturii la state, pentru completări, și respingerea.
Transhumanța înseamnă mutarea turmelor, primăvara și toamna, între pășunile de munte și cele de câmpie. Pe lista UNESCO a intrat în 2019, cu Austria, Grecia și Italia. În 2023 s-au alăturat alte șapte țări: Albania, Andorra, Croația, Franța, Luxemburg, România și Spania. Acum vin Bulgaria, Polonia, Serbia, Slovacia, Turcia și Ucraina.
Ioana Baskerville: „Nu există granițe în Carpați”
Ioana Baskerville este cercetătoare la Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide” al Academiei Române, Filiala Iași. Conduce Comisia Națională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, care ține de Ministerul Culturii. A povestit despre candidatură în emisiunea Focus pe Iași, difuzată pe 5 noiembrie, la invitația lui David Pavel.
Ea spune că cererea a venit de la polonezi. România era singura țară din Carpați care avea deja transhumanța pe lista UNESCO. Polonia a cerut ajutor prin Convenția Carpatică, un acord al țărilor din jurul munților. Motivul ține de istorie: ciobanii plecați din sudul Transilvaniei ajungeau cu oile până în Munții Tatra, în Polonia, Cehia și Slovacia.
„Polonezii au spus: trebuie să respectăm istoria, nu există granițe în Carpați când e vorba de transhumanță.”
Documentele UNESCO nu numesc o țară coordonatoare. Le listează pe toate cele 16, cu cele zece vechi în față. Pe aceeași listă de recomandări pentru înscriere mai e o candidatură a României: tehnicile tradiționale de făcut iaurt, depusă împreună cu Bulgaria și Turcia.
Cât durează pregătirea unei asemenea candidaturi? Pentru olăritul de la Horezu, o singură localitate, documentarea poate ține câteva săptămâni, spune etnologul. Transhumanța a cerut ani: primele documente sunt din secolul al XII-lea, iar drumurile oilor trebuie urmărite și astăzi. După depunere, răspunsul UNESCO vine în aproximativ un an și jumătate.
Dacă te cheamă Mocanu, te tragi din transhumanță
Ioana Baskerville povestește des, inclusiv în străinătate, cât de multe nume de familie vin din transhumanță: Ciobanu, Munteanu, Poenaru, Mocanu.
Ciobanii din sudul Transilvaniei coborau cu turmele până în județul Botoșani și se întorceau. La un moment dat, unii au rămas. Localnicii le spuneau mocani, iar numele a devenit nume de familie. Mocanii din Iași și din Botoșani se trag, după explicația ei, din acești ciobani, care erau oameni foarte bogați.
Pe lista UNESCO, un element nu primește doar un titlu. Statul care l-a înscris trimite periodic la UNESCO un raport despre ce s-a întâmplat cu tradiția. Etnologul compară munca cercetătorilor cu a unui medic, care vede dacă pacientul mai poate fi tratat. Unele tradiții vor dispărea, spune ea, iar atunci e mai bine să fie lăsate să moară natural.
Tezaure Umane Vii: „Aproape ipocrit să spunem că îi ajutăm dându-le o diplomă”
Cea mai dură parte a discuției a fost despre meșterii populari. România acordă din 2010 titlul de Tezaur Uman Viu unor meșteri și purtători de tradiții. Titlul e pe viață și îl dă comisia pe care o conduce Ioana Baskerville. Ce primesc, concret, oamenii aceștia este o diplomă, spune ea.
„Mulți dintre ei practică un meșteșug foarte prost remunerat. Sunt oameni care trăiesc foarte greu, care au o pensie foarte mică. Mi se pare aproape ipocrit să spunem că îi ajutăm dându-le o diplomă.”
De aceea, anul acesta, comisia a oprit programul, cu sprijinul ministrului Culturii, povestește etnologul. „Să nu mai dăm diplome, să încercăm să vedem care sunt nevoile acestor oameni”, explică ea. Pe site-ul Ministerului Culturii, ultima serie de titluri este cea din 2023.
Ministerul a pus apoi programul în consultare publică, până pe 5 noiembrie. Au fost trei chestionare: pentru oamenii din comunități, pentru meșteri, inclusiv cei respinși, și pentru cercetători. Ministerul a anunțat că își dorește ca programul să însemne mai mult decât acordarea unei diplome.
În alte țări, spune Ioana Baskerville, meșterii primesc granturi și sunt chemați să predea meșteșugul în școli. Ce le lipsește celor din România este sprijinul instituțional, mai mult decât banii. Primăriile au puțini bani pentru cultură, iar ea crede că o parte din ei ar trebui să ajungă la acești oameni. Problema e aceeași și la meșterii care vin în fiecare an la Târgul Cucuteni 5000.
„Nu știm cine va fi următorul meșter olar din Horezu sau următoarea femeie care țese într-un sat din Botoșani.”
Hrișca de la plafar
În aprilie 2022, la două luni de la începutul războiului, UNESCO i-a cerut etnologului ieșean să stea de vorbă cu refugiații ucraineni ajunși în România. Întrebarea era ce le lipsește din cultura lor.
Unul dintre răspunsuri a fost hrișca. Pentru ucraineni, hrișca e ce e orezul pentru japonezi: se mănâncă dimineața, la prânz și seara. Refugiații n-o găseau în supermarketuri. Și-au făcut rost de ea prin Cernăuți, de la rudele rămase acasă. Abia apoi au aflat că în România hrișca se vinde la plafar, ca hrană sănătoasă.
Le-au lipsit și colindele de Crăciun și obiceiurile de Paște. Proiectul UNESCO a organizat apoi, în 2024 și 2025, ateliere pentru copiii refugiați, despre tradițiile lăsate acasă. Copiii vorbeau deja românește. Ideea era să rămână ucraineni în cultură, chiar dacă învățaseră limba. Unii refugiați au plecat în Germania pentru bani și s-au întors în România, pentru că acolo diferența de cultură era prea mare.
Cobza și granița de la Sculeni
În ultimii zece ani, România a depus la UNESCO numai candidaturi comune cu alte țări, de cele mai multe ori cu Republica Moldova, spune Ioana Baskerville. Așa au intrat colindatul și mărțișorul. Cel mai recent a fost cobza, înscrisă în decembrie 2025, la sesiunea UNESCO de la New Delhi.
„E imposibil să spui că patrimoniul cultural imaterial se oprește la granița de la Sculeni.”
Ieșenii, spune Ioana Baskerville, sunt mai apropiați cultural de oamenii de peste Prut decât de bucureșteni. La cobză, discuția cu colegii de la Chișinău a pornit de la Barbu Lăutaru. Ei spuneau că era basarabean. Ea le-a amintit că a murit și e îngropat la Iași. Până la urmă, candidatura s-a făcut împreună.
Ce se face la Iași
La Iași, educația pentru patrimoniu o fac Muzeul Etnografic al Moldovei, de la Palatul Culturii, și Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale. Departamentul de etnologie al Academiei organizează de 11 ani, împreună cu muzeul, o conferință pe această temă, deschisă publicului. Ediția din acest an s-a ținut la Palatul Culturii, în octombrie.
Centrul Județean a câștigat un proiect european despre jocurile cu măști de iarnă: Baba, Moșul, Capra, Ursul, Căiuții. Artiști din Italia, Franța și Cipru vor veni la Iași să le cunoască. Fotografi străini vin oricum în fiecare an să le fotografieze. Ioana Baskerville vrea ca lumea să vadă în ele mai mult decât un spectacol.
„Nu este doar frumos, spectaculos, exotic. Este o cultură profundă.”
