Iluzia reformei administrative: De ce România are nevoie de curajul pe care îl vedem la Chișinău

Dezbaterile recente din spațiul public românesc referitoare la reforma aparatului de stat și a administrației publice au adus în prim-plan o realitate inconfortabilă: România rămâne prizoniera unei hărți administrative desenate în anul 1968, o relicvă a unui regim totalitar, profund inadaptată provocărilor economice, demografice și tehnologice ale secolului XXI. Deși pachetul de măsuri asumat de actualii guvernanți și de premierul Ilie Bolojan reprezintă, indiscutabil, un pas înainte spre raționalizarea cheltuielilor publice, o analiză lucidă și obiectivă ne obligă să recunoaștem un adevăr dureros. 

Această reformă nu este suficient de radicală. Ea a luat forma unui compromis politic inevitabil, o concesie majoră făcută pentru a tempera nemulțumirile baronilor locali și ale armatelor de primari care controlează mașinăriile de vot, în special din zona Partidului Social Democrat.

Dacă privim cu atenție peste Prut, către Republica Moldova, observăm o cu totul altă paradigmă. Acolo, sub presiunea integrării europene și a resurselor limitate, se discută cu un curaj politic remarcabil despre o reorganizare teritorială profundă, despre comasări voluntare și chiar obligatorii ale unităților administrativ-teritoriale (UAT) neviabile, în timp ce noi, la București, ne mulțumim cu jumătăți de măsură și cu o cosmetizare a ineficienței.

Curajul existențial al Republicii Moldova

În Republica Moldova, reforma administrativ-teritorială (RAT) nu mai este un simplu subiect de dezbatere academică, ci a devenit o precondiție a supraviețuirii statale și a parcursului european. Frații noștri de peste Prut au înțeles că un stat cu puțin peste 2,5 milioane de locuitori nu poate susține aproape 900 de primării și 32 de raioane, structuri moștenite din perioada sovietică, care înghit resurse imense doar pentru a-și plăti propriii funcționari, fără a genera dezvoltare pentru cetățeni.

Astăzi, la Chișinău se implementează deja Legea privind amalgamarea voluntară a unităților administrativ-teritoriale, un mecanism prin care primăriile mici sunt stimulate financiar masiv să se unească pentru a crea entități capabile să atragă fonduri europene și să livreze servicii publice de calitate. Mai mult, discursul politic de la Chișinău nu se oprește aici; se discută deschis despre faza a doua, în care amalgamarea va deveni normativă, iar raioanele – structuri intermediare ineficiente – ar putea fi înlocuite cu regiuni de dezvoltare robuste sau cu o revenire la sistemul istoric de județe.

Acolo există asumarea unui cost politic pe termen scurt pentru un beneficiu strategic pe termen lung. Clasa politică pro-europeană de la Chișinău a înțeles că menținerea unei administrații fragmentate și falimentare este un lux pe care nu și-l mai pot permite.

Compromisul românesc: Eficientizare fără reorganizare

În contrast izbitor, abordarea României este marcată de o prudență excesivă. Guvernul actual, sub conducerea premierului Ilie Bolojan – un administrator dovedit, care a transformat Bihorul într-un model de succes european – a propus un pachet de măsuri menit să reducă risipa. Vorbim despre reducerea cu 20% a personalului din administrația centrală, introducerea schemelor de personal maximale în administrația locală, corelarea finanțărilor cu performanța în colectarea taxelor și, poate cea mai mediatizată măsură, desființarea funcției de viceprimar în localitățile cu o populație mai mică de 1.500 de locuitori.

Sunt aceste măsuri necesare? Absolut. Sunt ele suficiente? Categoric, nu.

Măsurile propuse reprezintă o reformă funcțională și financiară, dar evită cu grijă o reformă structurală și teritorială. Desființarea unui post de viceprimar într-o comună cu 1.200 de locuitori este o economie la bugetul local, dar nu rezolvă problema de fond: o comună cu 1.200 de locuitori, adesea îmbătrânită și depopulată, nu are capacitatea administrativă de a scrie un proiect european, nu poate susține un aparat propriu de specialitate, un arhitect șef sau un serviciu de taxe eficient. Acea comună este, din punct de vedere economic, în faliment nedeclarat, fiind ținută în viață artificial prin transferuri de la bugetul de stat, adică din taxele plătite de mediul privat și de polii de creștere urbană.

Premierul Bolojan cunoaște perfect aceste realități. Însă pachetul actual este rezultatul unui compromis dur. Pentru a trece bugetul și a menține stabilitatea unei coaliții complicate, a fost necesară o temperare a ambițiilor reformiste. Radicalitatea necesară modernizării României a fost sacrificată pe altarul „păcii coaliției”.

Baronii locali și frica de pierdere a controlului

De ce este clasa politică românească atât de îngrozită de o reformă administrativ-teritorială reală?

Răspunsul este simplu: reorganizarea teritorială înseamnă redistribuirea puterii. În România funcționează aproape 3.300 de UAT-uri. O mare parte dintre comunele țării au sub 3.000 de locuitori. Fiecare astfel de comună înseamnă un primar, un consiliu local, un aparat propriu și, mai ales, o mașinărie electorală. Aceste structuri fragmentate sunt baza puterii baronilor județeni. Baronul depinde de armata sa de primari de comune mici, pe care îi controlează prin alocarea discreționară a fondurilor județene sau guvernamentale.

Dacă România ar adopta un model curajos, comasând UAT-urile pentru a avea un prag minim de 5.000 sau chiar 10.000 de locuitori, numărul primăriilor s-ar reduce drastic. S-ar distruge rețelele clientelare clădite în ultimele trei decenii. Primăriile ar deveni entități puternice, capabile să se autofinanțeze, iar primarii nu ar mai sta cu mâna întinsă la președintele Consiliului Județean sau la Guvern. O administrație locală independentă financiar înseamnă sfârșitul baroniatului politic.

Acesta este motivul pentru care reforma teritorială este blocată. Compromisul a fost ca Guvernul să taie din „excese” (posturi vacante, viceprimari în sate mici, sporuri), dar să nu atingă arhitectura de bază a puterii.

Iluzia consorțiilor administrative

Pentru a simula reforma teritorială, s-a inventat în ultimii ani conceptul de „consorții administrative” – o găselniță prin care mai multe comune se pot asocia pentru a angaja un urbanist comun sau a folosi un utilaj la comun. Aceasta este, din nou, o soluție de fațadă, care păstrează scaunele politice intacte. Păstrăm cinci primari, cinci consilii locale, cinci bugete separate, dar ne lăudăm că am eficientizat sistemul pentru că am cumpărat un singur buldoexcavator.

Comparați această timiditate cu discuțiile din Republica Moldova, unde se propune fuziunea totală a primăriilor mici în centre urbane sau rurale puternice, cu un singur centru de decizie, un singur buget și o viziune unitară de dezvoltare a teritoriului.

România este stat membru al Uniunii Europene de 17 ani. Avem acces la fonduri de coeziune și la PNRR. Dar capacitatea noastră de a absorbi acești bani și de a-i transforma în bunăstare este grav frânată de fragmentarea administrativă. Ritmul de dezvoltare al Clujului, Iașului, Oradei sau Bucureștiului nu poate compensa gaura neagră a miilor de localități menținute artificial pe linia de plutire.

Costul economic al ezitării

Menținerea hărții din 1968 ne costă miliarde de euro anual. Ne costă prin cheltuieli de funcționare disproporționate, prin ineficiența serviciilor publice, prin lipsa atragerii de investitori în zonele rurale fragmentate, prin exodul tinerilor care nu găsesc o infrastructură modernă în localitățile lor.

Avem nevoie de un stat suplu, digitalizat, care să interacționeze cu cetățeanul în mediul virtual, nu la un ghișeu fizic aflat într-o clădire dărăpănată de primărie comunală. Digitalizarea – un alt domeniu vital – face complet inutilă prezența fizică a unei primării la fiecare 2.000 de locuitori. Identitatea electronică, semnătura digitală și interoperabilitatea bazelor de date elimină bariera distanței geografice. Cetățeanul nu mai are nevoie de o primărie în satul lui, dacă își poate obține certificatul de urbanism sau actul de identitate de pe telefonul mobil.

O reformă administrativă reală nu se face cu penseta, se face cu bisturiul. Adevărata reformă înseamnă:

1. Comasarea obligatorie a tuturor unităților administrativ-teritoriale care nu pot genera venituri proprii suficiente pentru a-și acoperi cheltuielile de funcționare timp de 3 ani consecutiv.
2. Redesenarea regiunilor de dezvoltare și transformarea lor în entități cu personalitate juridică și capacitate administrativă reală, capabile să gestioneze marile proiecte de infrastructură, asimilând actualele consilii județene, care și-au atins limitele istorice de utilitate.
3. Descentralizarea fiscală reală, în care comunitățile care produc plusvaloare să rețină o cotă mult mai mare din taxele generate, stimulând astfel competiția între localități.

Nu ne putem permite să privim cum Republica Moldova, un stat greu încercat de războiul hibrid de la graniță și cu resurse financiare infinit mai mici, are curajul să își remodeleze statul din temelii pentru a face față exigențelor europene, în timp ce România se ascunde în spatele unor măsuri paleative, de teama baronilor locali.

Guvernul Bolojan a demonstrat că dorește ordinea în finanțele publice. Este un prim pas esențial și salutar, care previne un derapaj economic major pe termen scurt. Însă, pentru a asigura dezvoltarea României pe următoarele decenii, vom avea nevoie de eliberarea politicului de șantajul rețelelor clientelare, capabil să își asume o reorganizare teritorială profundă. Doar atunci vom putea vorbi despre un stat cu adevărat respectat și eficient, pregătit pentru viitor.