Începând din toamna acestui an, odată cu noul an universitar, indemnizația pentru titlul științific de doctor va fi redusă la jumătate, conform unui anunț recent al premierului Ilie Bolojan. Motivată de necesitatea reducerii cheltuielilor bugetare și de o aliniere la practicile vest-europene, decizia Guvernului a stârnit o polarizare puternică.
Măsura lovește, pe de o parte, în birocrații și politicienii care și-au transformat diplomele obținute dubios în rente viagere din bani publici. Pe de altă parte, amputează uniform veniturile – și așa subfinanțate – ale tinerilor asistenți universitari și cercetătorilor onești, pentru care doctoratul reprezintă o condiție obligatorie de muncă, nu un lux administrativ.
Guvernul a pus în transparență decizională proiectul de Ordonanță de Urgență care prevede ca indemnizația lunară pentru titlul de doctor să scadă de la 950 de lei brut (valoare plafonată încă din 2018) la 500 de lei brut. În termeni reali, pentru angajatul român, acest lucru înseamnă o scădere de la 555 lei net la doar 293 lei net. O reducere de aproximativ 47%.
Premierul Ilie Bolojan a justificat măsura subliniind că România nu duce lipsă de diplome, ci de competențe, punctând totodată că „sporul pentru doctorate este o practică pe care nu o veți regăsi în țările din vestul Europei”. Afirmația este factual corectă, dar ascunde un context mult mai complex al modului în care statul român alege să (nu) își finanțeze cercetarea.
80.000 de doctorate și tăcerea instituțională
Pentru a înțelege de ce societatea românească aplaudă o astfel de tăiere, trebuie să privim retrospectiv. Din 1990 și până în prezent, în România au fost acordate peste 80.000 de titluri de doctor.
Transformarea doctoratului dintr-o treaptă a excelenței academice într-un simplu „cupon” de majorare salarială pentru bugetari a generat o industrie a imposturii. Trei foști premieri (Victor Ponta, Mihai Tudose, Nicolae Ciucă) au fost implicați în scandaluri notorii de plagiat, alături de o pleiadă de miniștri, secretari de stat, procurori și generali.
Instituțiile statului au eșuat constant în a face curățenie:
- Grupul pentru Reformă și Alternativă Universitară (GRAUR) estima recent că numărul tezelor suspecte de plagiat depășește 10.000.
- În patru ani de mandat, CNATDCU a primit doar 100 de sesizări, din care doar 49 s-au soldat cu retragerea titlului.
- Când Ministerul Educației a cerut universităților, în 2021, să verifice intern tezele susținute între 1990 și 2016, nicio universitate nu a raportat vreun caz de plagiat.
În acest context de complicitate generalizată, argumentul tăierii drastice a sporului devine extrem de ușor de vândut publicului larg.
Situația în România versus modelul european
Guvernul are dreptate când afirmă că în Occident nu există un „spor de doctorat”. În Germania, spre exemplu, nu există un bonus lunar plătit automat de stat doar pentru deținerea diplomei. Cu toate acestea, comparația se oprește aici, deoarece sistemul de salarizare vestic recompensează direct competența.
Acolo, titlul de doctor este o calificare profesională care dictează încadrarea pe grile tarifare superioare. Un cercetător postdoctoral german câștigă între 4.200 și 5.900 de euro brut pe lună, nu datorită unui spor, ci datorită funcției pe care diploma i-a permis să o ocupe. Mai mult, firmele private valorifică aceste competențe, oferind un plus salarial organic.
Datele care explică colapsul cercetării românești:
- Finanțare ca procent din PIB: Germania investește 3,1% în cercetare-dezvoltare (R&D). România alocă doar 0,46%, cel mai mic procent din Uniunea Europeană.
- Buget guvernamental per locuitor pentru R&D: 529 euro în Germania vs. 19 euro în România.
- Dinamica resursei umane: Între 2013 și 2023, numărul cercetătorilor din România a crescut cu doar 11,7% (cel mai slab ritm din UE, unde media este de peste 40%).
- Salarii: Un asistent universitar debutant din România câștigă un salariu de bază de aproximativ 6.500 lei brut (1.300 euro). Sporul de doctorat actual îi adaugă un net de sub 60 de euro.
Sancțiune colectivă: Când bumerangul lovește mediul universitar
Reacțiile din mediul academic nu au întârziat să apară, subliniind caracterul nediscriminatoriu al măsurii. Istoricul Dorin Dobrincu atrage atenția că „reducerea sporului va avea drept consecință că un profesor care cizelează creiere sau un cercetător care inovează vor avea sporul redus la fel ca plagiatorul impenitent care doarme într-un birou administrativ”. El numește măsura o „sancțiune colectivă” aplicată pentru a masca lipsa de exigență a instituțiilor abilitate să trieze impostorii de cercetătorii autentici.
În aceeași notă, profesorul universitar Adrian Papahagi propune o soluție de sistem: tăierea integrală a sporului pentru angajații din afara învățământului și cercetării (acolo unde s-a concentrat corupția academică) și integrarea lui în salariul de bază al universitarilor, pentru care doctoratul este oricum o condiție sine qua non de angajare. „Altminteri, le scădem mascat și nemeritat salariile”, avertizează acesta.
Fostul ministru al Educației, Daniel P. Funeriu – în mandatul căruia, prin Legea 1/2011, se propusese eliminarea acestui spor pe principiul că statul trebuie să recompenseze performanța, nu dubla recunoaștere a unor studii – amintește că reformele dure necesită „reguli clare, standarde înalte și toleranță zero față de impostură”, lucruri pe care guvernele ulterioare le-au demolat.
La rândul său, politologul Cristian Preda subliniază ironia situației: această tăiere vine într-un moment în care Ministerul Educației funcționează fără un ministru plin de mai bine de o lună, iar Guvernul este constant acuzat că prioritizează orice altceva în afara sistemului educațional.
