Analistul Andrei Caramitru a publicat o părere controversată despre societățile românești, identificând trei categorii distincte care, în opinia sa, se află într-un conflict deschis: globaliștii, centriștii și suveraniștii. Într-o postare de pe platformele online, datată 22 iulie 2026, acesta argumentează că aceste grupuri nu doar că au viziuni divergente asupra realității, dar au ajuns să dezvolte o animozitate profundă, alimentată de condițiile lor socio-economice radical diferite.
În modelul propus de Caramitru, tensiunile sociale nu sunt întâmplătoare, ci derivă din interese economice și din modul în care fiecare categorie reușește sau eșuează să se adapteze la schimbările globale. Analistul explică mecanismele din spatele fiecărui grup:
Globaliștii: Caramitru îi plasează în sfera angajaților din multinaționale, pentru care „contează ca sistemul global să meargă bine – comerțul internațional și sistemul financiar”. Aceștia sunt integrați în fluxurile de capital și beneficiază direct de stabilitatea piețelor externe.
Centriștii: Aici sunt incluși avocații, notarii sau cei care activează în industria ospitalității (Horeca). Caramitru notează că pentru acest segment, „stabilitatea locală e esențială, altfel se duce totul naibii și nu au unde să se ducă”. Interesul lor este strict legat de continuitatea ordinii interne și de predictibilitatea mediului economic imediat.
Suveraniștii: Aceștia sunt descriși drept „categoria lovită de soartă” și „pierzătorii jocului”. Analistul atribuie această poziție unor factori complecși: „ghinion în viață, studii puține, sau nașterea în rural sau orașe mici care se depopulează”. În opinia lui Caramitru, aceștia sunt „mental și social pur locali” și „nu văd niciun fel de ameliorare posibilă pentru ei”.
Un punct important al analizei lui Andrei Caramitru este cel legat de sursa radicalizării politice. Analistul susține că lipsa soluțiilor economice concrete pentru segmentele defavorizate creează un vid de putere, care este rapid umplut de discursuri radicale.
„Nu au soluții și știu și ei că nu sunt soluții. Așa că se agață de orice speranță, guru, idee radicală”, declară acesta.
Caramitru sugerează că această adeziune la discursuri suveraniste sau extremiste nu este neapărat o alegere ideologică pură, ci mai degrabă o formă de protecție sau un reflex de supraviețuire. Când „jocul” economic nu oferă o cale de ieșire din sărăcie sau din declinul local, discursul care promite „suveranitatea” sau protecția împotriva unui „sistem global” devine singurul punct de ancorare.
Andrei Caramitru atinge, în comentariile sale, și aspectul degradării dialogului social. Acesta observă că divergențele dintre cele trei categorii au trecut de la simpla neînțelegere la un antagonism declarat: „Globaliști, centriști, suveraniști. Care nu se mai înțeleg între ei — și, pentru că nu se înțeleg, se urăsc de moarte.”
Analistul este pesimist cu privire la posibilitatea unei reconcilieri. Acesta consideră că premisele valorice de la care pornesc cele trei categorii sunt atât de diferite încât un teren comun este greu de găsit. „Poate nu e posibil” ca aceste grupuri să ajungă la o viziune unitară, punctează Caramitru, sugerând că instabilitatea și ceea ce el numește „nebunia care a cuprins lumea” sunt consecințe directe ale acestei fracturi sociale iremediabile.
