Pământul își schimbă forma: între 1997 și 2015, regiunile polare s-au ridicat tot mai repede, de la circa 0,5 la circa 1 milimetru pe an, iar zonele ecuatoriale s-au lăsat cu o viteză asemănătoare, arată un studiu al geodezului C. Kotsakis, de la Universitatea Aristotel din Salonic, publicat în septembrie 2026 în Journal of Geophysical Research: Solid Earth.
Lucrarea, intitulată „Mapping Global GNSS Vertical Velocities to Solid Earth Figure Change”, folosește măsurători făcute cu sisteme globale de navigație prin satelit, între care GPS. Stațiile de pe sol urmăresc cu precizie de milimetri cât de mult se ridică sau coboară un punct de pe scoarță. Kotsakis a combinat vitezele verticale din câmpurile de referință ITRF2014 și ITRF2020 și a calculat cum se schimbă, în timp, forma de ansamblu a Pământului solid.
Pământul își schimbă forma: ce a măsurat studiul
Pământul nu e o sferă perfectă. Raza de la ecuator are circa 6.378 de kilometri, iar cea de la poli circa 6.357, adică o diferență de 21,4 kilometri. Studiul urmărește cum se modifică această aplatizare. Rezultatele pe care le dă pentru 1997-2015:
- ridicarea regiunilor polare a urcat de la circa 0,5 milimetri pe an la circa 1 milimetru pe an;
- zonele ecuatoriale au coborât în același timp cu o magnitudine asemănătoare;
- semnalul de schimbare a aplatizării Pământului solid este în accelerare.
Dacă polii urcă cu 1 milimetru pe an, iar ecuatorul coboară cu 1 milimetru, diferența dintre cele două raze se micșorează cu circa 2 milimetri pe an. Calculul este al redacției, din cele două viteze. Față de cei 21,4 kilometri, asta înseamnă aproximativ 0,00001% pe an.
De ce se ridică polii
O parte din mișcare nu are legătură cu clima de azi. După ultima glaciațiune, scoarța din zone ca Scandinavia sau nordul Canadei își revine încă de sub greutatea gheții de atunci și se ridică. Specialiștii numesc fenomenul ajustare glacio-izostatică. Kotsakis a scos din date partea calculată cu modele pentru acest proces și a analizat ce a rămas.
Restul vine din felul în care se mută masa la suprafața planetei. Când gheața din Groenlanda, din Antarctica și din ghețari se topește, scoarța de sub ea scapă de greutate și se ridică. Apa de topire ajunge în oceane, mai ales spre latitudini mici, unde adaugă greutate pe fundul mării și apasă scoarța. Studiul arată o tendință pozitivă a ritmului de schimbare a parametrului J2, care descrie aplatizarea, în concordanță cu o redistribuire mai puternică a masei spre latitudini joase.
Paradoxul: suprafața se rotunjește, gravitația spune altceva
Până acum, aplatizarea Pământului se urmărea mai ales prin câmpul gravitațional, adică prin felul în care masa e repartizată. Pe acest indicator, forma gravitațională, numită geoid, devine mai aplatizată de la sfârșitul anilor 1990. Cele două rezultate par să se contrazică: suprafața solidă devine mai rotundă, câmpul gravitațional mai aplatizat.
Kotsakis spune că „cele două efecte sunt compatibile din punct de vedere fizic” (citat tradus). Topirea gheții ridică polii și mută apă spre ecuator. Scoarța polară urcă, dar masa totală se strânge mai mult în jurul ecuatorului, iar gravitația reacționează la masă, nu la relief.
Ce nu spune studiul
Intervalul analizat se oprește în 2015, deci lucrarea nu arată ce s-a întâmplat după. Efectul e de câțiva milimetri pe an și se vede doar în măsurători geodezice, nu cu ochiul liber. Studiul vorbește despre concordanță cu redistribuirea masei spre latitudini joase, nu despre o cauză unică demonstrată pentru fiecare milimetru.
Încălzirea se simte și mai aproape de casă: pe 30 iunie, meteorologii au emis cod roșu de caniculă pentru Iași, cu temperaturi prognozate de până la 41 de grade. Textul integral al lucrării științifice se găsește la DOI 10.1029/2026JB034224.
Un efect de câțiva milimetri pe an, măsurat pe o planetă cu raza de peste 6.000 de kilometri, a devenit vizibil în date.
