Foametea din 1946-1947 a început în Moldova acum 80 de ani, după două veri de secetă: în unele părți ale județului Iași, grâul a dat în vara lui 1946 doar 70-100 de kilograme la hectar, iar un kilogram de orez a urcat de la 4.200 la 20.000 de lei în patru luni.
Datele vin din cercetarea istoricului Nicolae Ionescu, publicată în 2015 în Analele Universității „Dunărea de Jos” din Galați, care a citit rapoartele Jandarmeriei și ale administrației din 1946-1947. Pe baza lor se vede cum a ajuns Moldova dintre Carpați și Prut să trimită coloane de oameni cu traista după făină, în timp ce jandarmii îi opreau în gări.
Doi ani de secetă și un preț care urca de la o lună la alta
Seceta din 1945 a fost urmată de una mai grea în 1946. Ea a început spre sfârșitul primăverii, a ținut până la mijlocul toamnei și a cuprins 24 de județe din Moldova și din sud-estul țării. Porumbul se uscase încă din iulie. Moldova fusese teatru de război, așa că ruinele, lipsa inventarului agricol și rezervele goale au pus și mai mult în dificultate satele.
Prețurile au urcat spre cer în câteva luni. Între iunie și octombrie 1946, în Moldova:
- Orez, de la 4.200 de lei kilogramul în iunie, de aproape cinci ori mai scump: 20.000 de lei
- Făină albă, de la 340 de lei kilogramul, de aproape 23 de ori mai scumpă: 7.800 de lei
- Griș, de la 240 de lei kilogramul, de peste 32 de ori mai scump: 7.700 de lei
Pentru o pereche de ghete, un țăran trebuia să vândă circa 300 de kilograme de grâu. Un învățător câștiga între 60.000 și 90.000 de lei pe lună și mulți își lăsau catedra pentru munci fizice plătite cu 8.500-9.000 de lei pe zi, doar ca să aibă ce mânca.
Cerealele nu au ajuns la cei care aveau nevoie de ele. Până la sfârșitul lui septembrie 1946, județelor lovite de secetă li se livraseră 2.390 de tone, în timp ce spre Uniunea Sovietică plecaseră 26.665 de tone, de peste 11 ori mai mult. Cifrele sunt ale istoricului Florian Banu, citate de Ionescu, iar livrările veneau din obligațiile Convenției de Armistițiu. România mai avea de restituit și 30.000 de vagoane de cereale primite cu împrumut din URSS în 1945.
Foametea din 1946-1947 la Iași și în județele vecine
Un raport al Inspectoratului General Administrativ Iași din septembrie 1946 numea județele Iași, Fălciu și Vaslui drept cele mai lovite. Populația rurală locuia în mare parte în bordeie. Cartiere întregi din orașele Moldovei erau în ruine. Iașul purta și urmele pogromului din iunie 1941, care a șters aproximativ o treime din comunitatea evreiască a orașului.
Rapoartele din iarna 1946-1947 sunt scurte și seci. Inspectoratul de Jandarmi Iași anunța că, dacă nu se aduc cereale, populația din raza lui riscă să moară de foame în proporție de 65-75%. La Vaslui, în multe comune numărul celor fără hrană crescuse de la 50% la 85%, iar autoritățile comunicau Guvernului că mortalitatea crește îngrijorător. Oamenii mâncau, o dată la două-trei zile, zeamă din turte de floarea-soarelui, terci de tărâțe și făină de ghindă.
Pe 7 ianuarie 1947, Legiunea de Jandarmi Fălciu raporta că în comune „se văd oameni lipsiți de vlagă, care abia își mai pot duce picioarele”. În comuna Hoceni mai multe familii își potoleau foamea mâncând humă, iar în comuna Duda un locuitor a fost găsit mort în locuință, lângă o opincă pe care o mâncase pe jumătate.
Trăistarii și trenurile foametei
Din octombrie 1946, moldovenii au început să plece spre Oltenia, Banat și Bihor. Pe 12 octombrie, un raport al Poliției de Siguranță vorbea despre aproximativ 10.000 de oameni sosiți în Oltenia după grâu și porumb, care ridicau zilnic circa 200 de vagoane de cereale. La sfârșitul lui noiembrie și începutul lui decembrie, gările din Oradea, Arad, Timișoara, Craiova și Roșiorii de Vede au fost luate cu asalt de „trăistari”, cum erau numiți cei veniți cu traista după alimente.
Autoritățile au răspuns cu jandarmi puși în gări. Rapoartele descriu cordoane de baraj pe linia Filiași-Piatra, unde sacii erau confiscați și aruncați din tren, fără dovadă și fără despăgubire, chiar și celor cărora nu li se lăsa cota liberă de transport, de 20 de kilograme de mălai și 3 de pâine. Pe 29 noiembrie 1946, câteva sute de moldoveni au ocupat în gara Timișoara un tren personal încărcat cu cereale, iar liniștea a fost refăcută de o companie de soldați.
Cantine, copii trimiși la sud și transporturi din Suedia
Pe 31 august 1946 s-a înființat Comitetul pentru Ajutorarea Regiunilor Bântuite de Secetă, C.A.R.S. În primele șase luni a organizat aproape 1.200 de cantine, în care mâncau zilnic 13.000 de oameni, și a mutat în regiuni mai puțin afectate 24.000 de copii. La mijlocul lui mai 1947, cifrele erau:
- Cantine înființate de C.A.R.S.: 1.756
- Rații distribuite zilnic: 148.888
- Copii evacuați din regiunile lovite de secetă: 51.313
În județul Iași, tot în mai 1947, C.A.R.S. întreținea aproape 120 de cantine, la care luau masa de prânz peste 15.000 de oameni, plus 1.000 de copii cu trei mese pe zi. Într-un an s-au dat peste 3,6 milioane de mese. Din Suedia a sosit, la începutul lui 1947, un transport de alimente îndreptat în mare parte spre Moldova, iar pentru județul Iași s-au organizat 3.500 de mese zilnic, dintre care 1.800 în oraș. Pe 27 februarie 1947, Adunarea Deputaților a votat legea prin care statul și-a luat coordonarea acțiunilor.
Nu toate ajutoarele au ajuns la destinație. Ionescu notează că unele alimente au fost însușite de cei care le primeau sau distribuite pe criterii politice. Ionescu nu dă un bilanț al deceselor pe județe și arată că cercetările despre foamete, bazate pe arhive și pe istoria orală, sunt încă în desfășurare.
Peste Prut, cel puțin 123.000 de morți
Dincolo de Prut, în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, bilanțul e documentat altfel. Agenția Națională a Arhivelor din Republica Moldova, într-o expoziție virtuală din aprilie 2024, scrie că regimul sovietic a recunoscut cel puțin 123.000 de morți. Aproximativ 400.000 de oameni au suferit de distrofie, iar arhivele au consemnat oficial 151 de cazuri de canibalism. Președinta Maia Sandu a scris, în aprilie 2024, că, potrivit istoricilor, peste 123.000 de oameni au murit de foame între decembrie 1946 și august 1947. Istorica Mariana Țăranu citează într-un text publicat de Memorialul Sighet estimări de circa 300.000 de morți, atribuite istoricilor moldoveni.
Ionescu face o deosebire. În Basarabia, scrie el, foametea a avut la bază și acțiunile premeditate ale regimului sovietic, iar în Moldova dintre Carpați și Prut autoritățile au făcut față, cu foarte mare greutate, calvarului populației. El adaugă că unii istorici văd în înfometare o componentă a impunerii comunismului.
La Cernăuți, Societatea „Golgota” a românilor din Ucraina a organizat, la 80 de ani de la foamete, conferința „Cumplita foamete din 1946-1947 – un genocid împotriva românilor din actuala regiune Cernăuți”. Termenul de genocid aparține organizatorilor. Aceeași societate a filmat supraviețuitori, iar unul dintre ei spune în film: „Nici să plângem nu aveam dreptul”.
Textul istoricului din Vaslui poate fi citit integral în Analele Universității „Dunărea de Jos” din Galați, iar documentele arhivelor din Chișinău sunt în expoziția virtuală dedicată foametei.
Dumitru Fanaru, din satul Sadâc, raionul Comrat, a povestit în „Cartea Foametei” a Larisei Turea: „Mureau dintr-o îmbucătură”.
